Despre Middle-earth: Shadow of Mordor se poate vorbi mult şi degeaba – sau puţin, dar brutal de sângeros şi la subiect. Probabil că omuleţii extrem de serioşi de la Monolith Productions (cu bărbi de-un cot, este musai să dispună de bărbi lungi în halucinaţia mea, indiferent că sunt bărbaţi sau femei,  iar numele tuturor angajaților rimează cu Balin) au avut o şedinţă extrem de scurtă înainte să înceapă dezvoltarea unuia dintre cele mai intense jocuri action-adventure cu elemente RPG. Subiectul era probabil rezumat astfel: „Ce facem noi aici? Un joc al dracului de reuşit!“

Din fericire, Monolith a făcut o treabă extraordinară, extinzând graniţele universului Lord of the Rings, construind un personaj multifaţetat – în cel mai elementar sens – şi forţând limitele acţiunii brutale, ce se desfăşoară într-un pas ameţitor, cu o expunere grafică întotdeauna satisfăcătoare. Dacă ne urmăriţi gloriosul site, sunt sigur că aţi citit deja interviul nostru din Londra cu Michael De Plater, Director of Design pentru Middle-earth: Shadow of Mordor. Michael a răspuns atât de clar întrebărilor primite, încât aproape a făcut un review jocului – aşa că nu mă voi sfii să apelez la cunoştinţele lui din interior pentru a justifica opiniile mele exterioare. Cu excepţia senzaţiei de repetitivitate pe care am simţit-o din când în când, nu prea am din ce să muşc cu colţii mei de critic. Dacă l-aţi butonat, ştiţi foarte bine la ce mă refer: Shadow of Mordor este tot ce trebuia Darksiders să fie din punct de vedere al gameplay-ului, însă la un nivel narativ direct, susţinut de subiectul poveştii.

Năpasta orcească în care Talion este implicat post-mortem se desfăşoară între evenimentele din The Hobbit şi cele din The Lord of The Rings. Rangerul din Gondor este ucis de armata lui Sauron, iar familia staţionată alături de el este masacrată – laitmotiv regăsit în sute de alte jocuri. Numai că soarta urmează întotdeauna cai întortocheate, Talion trezindu-se readus la viaţă de wraith-ul unui elf misterios, invocat de un  general al Mordorului. Să presupunem că incipitul pare totuşi cuminte, cu picioarele pe pământ-mijlociu, dar atunci când respectivul wraith împarte acelaşi trup cu eroul – permiţând „din zbor“ o mecanică de joc separată – dimensiunea epicului capătă proporţii speciale.