A trecut ceva vreme de când mi-am rupt ultima oară degetele într-o bătaie desfăşurată în faţa monitorului. Obişnuiam să practic sporturi sângeroase în prezenţa legendarului Street Fighter IV, pe care îl consider şi acum un etalon al genului fighting, sau alături de Mortal Kombat 4. Eram mai tânăr atunci, mult mai receptiv la violenţa distribuită prin pumni, picioare, capete în gură şi combinaţii brutale ce duceau la câte un Fatality oribil (dar delicios) graţie naturii dezmembrărilor afişate prin segmentarea poligoanelor. Reînvierea spiritului de bătăuş a venit odată cu Mortal Kombat-ul anului 2011, portat pe PC prin 2013. Totuşi, nu m-am simţit niciodată în elementul meu. Acţiunea părea lentă, cumva îmbătrânită şi simplificată la suprafaţă. Aşa că m-am întors la RPG-urile şi strategiile pe ture din colecţia păstrată cu grijă în bibliotecă. Un timp a fost bine aşa.

Apoi Mortal Kombat X şi-a scos ghearele drept în ochii mei. Maniacii de la NetherRealm Studios erau hotărâţi să-mi demonstreze că franciza MK păstrează încă o doză zdravănă de vitalitate în compoziţia deja clasică – suficientă cât să violenteze tastaturi şi controlere, provocând coşmaruri celor mai slabi de inimă. De versiunea PC – adică cea testată de mine –, s-a ocupat High Voltage Software, însă rezultatul a venit la pachet cu nişte probleme tehnice supărătoare şi o metodă de distribuţie digitală inutilă, ba chiar problematică. Pe sistemul AMD din dotare (Win7 SP1, AMD FX-8150, Radeon R9 280, Omega 15.3, 8GB DDR3), MKX a rulat bântuit de frame drops şi ocazionale glitch-uri grafice. Pe deasupra, instalarea prin Steam s-a făcut pe pachete, fără să înţeleg exact de ce producătorii au decis să probeze acest sistem. În orice caz, toate durerile trec imediat ce fragmentezi primul craniu…

Povestea din Mortal Kombat X curge într-un stil cinematic dinamic, surprinzător de potrivit cu acţiunea campaniei. Evenimentele descriu invazia condusă de Shinnok împotriva Earthrealm-ului şi lupta dusă pe multiple fronturi de personaje consacrate în mitologia MK, cărora li se alătură o generaţie nouă, dornică să-şi dovedească abilităţile de luptători. Sincer să fiu, cea mai proaspătă iteraţie din serie depune un efort nemaivăzut în dezvoltarea poveştii şi combină cu succes momentele narative, întrerupte ocazional de segmente QTE, cu bătăile sângeroase.

Pe măsură ce campania single curge, te trezeşti aruncat în cafturi după scene pre-randate ce se continuă natural în gameplay-ul propriu-zis, realizat pe tehnologia Unreal Engine 3. Animaţiile personajelor, texturile şi efectele speciale arată demenţial, deşi este prezentă o permanentă perdea de întuneric, definitorie pentru direcţia artistică sumbră şi matură, ruptă de stilul „cartoonish” al predecesorilor. Raiden, Fujin, Sonya Blade, Johnny Cage, Kenshi, Jax, Scorpion, Sub-Zero, Quan Chi sau Kano sunt doar câţiva dintre kombatanţii care onorează cu prezenţa deschiderea bătăliei pentru salvarea omenirii, amuleta lui Shinnok şi înlăturarea corupţiei din Camera Jinsei – evident, nu lipsesc trădările, răsturnările de situaţie, dialogurile siropoase de telenovelă şi ameninţările trase de păr.