În seara zilei de 17 decembrie 2017, m-am aflat printre indivizii care au blestemat implicarea companiei cu Mickey Mouse și prințese în universul Star Wars. Am părăsit sala de cinematograf simțindu-mă furios și revoltat de anumite libertăți pe care Disney și le-a asumat în dezvoltarea poveștii, având impresia că nu mai are niciun sens să încerc să urmăresc restul poveștii.

Dar înainte de a-mi verbaliza nemulțumirile, m-am întors către fratele meu Luca, alături de care am vizionat toate filmele din seria creat[ de George Lucas și de care mă leagă amintiri plăcute, care datează de la începutul anilor 2000 când ProTV difuza trilogia originală după ora 22. Spre deosebire de mine, el a participat la niște cursuri de regie film, urmează un masterclass de scenaristică și aproape a fost admis la UNATC. Eram curios să aflu opinia lui și dornic să realizez împreună cu el o analiză a tuturor scenelor importante. Însă am fost șocat să descopăr că primele cuvinte ale fratelui meu au fost ”Mi-a plăcut!”.

În stilul meu caracteristic, am încercat să prezint toate argumentele critice: cum rămâne cu ambiguizarea conceptului de Forță și trecerea seriei în post-modernism prin impunerea ideii de zonă gri între jedi și sith? Cum este posibil ca personaje din trilogia originală, care se presupune că au dobândit un anumit nivel de înțelepciune, să aibă atitudinea unor adolescenți ai generației Y? Dar cum poate fi trecut cu vederea faptul că un cavaler jedi care a primit doar câteva zile de antrenament deține puterea de a învinge o armată de lorzi sith? De ce trebuie ca universul Star Wars să aibă un umor asemănător filmelor Marvel (ah da, vorbim tot despre o companie deținută de Disney)? Ce sens mai are să construiești un antagonist misterios dacă urmează să-l ucizi într-un mod total sfidător pentru puterile pe care se presupune că le are? Și de când poate un maestru jedi decedat are puterea de a interveni asupra lumii fizice pe care a părăsit-o? Și este cumva normal ca un erou al Forței să-și proiecteze o hologramă interactivă și să moară de oboseală?

Pentru mine, toate aceste elemente au fost prea mult și au compromis posibilitatea ca eu să mă bucur de celelalte momente bune din film. Dar Luca m-a făcut să reflectez ceva mai mult la situație atunci când mi-a spus că este de acord doar cu partea legată de umor exagerat și împins la limitele ridicolului. În fond, este vorba despre un film din seria Star Wars, nu o continuare Guardians of the Galaxy. Dar toate celelalte, spune el, sunt adăugiri originale care salvează seria de predictibilitate și de monotonia unui ciclu de reciclare a materialului disponibil în producțiile anterioare. Înainte de a fi apucat să observ clivajul dintre opiniile criticilor și reacțiile fanilor de pe site-ul Rotten Tomatoes, o scurtă conversație cu fratele meu m-a făcut să realizez că ”The Last Jedi” este un film care produce opinii contradictorii și polarizante. Din același motiv, am așteptat câteva zile și am citit mai multe opinii înainte de a scrie eu însumi o recenzie.

Acțiunea, pe Scurt (Atenție, SPOILERE!!!)

În linii mari, există două perspective pozitive care ajută ”The Last Jedi” să iasă în evidență: în primul rând, povestea este ceva mai originală decât în ”The Force Awakens” și paralelele către cel de-al doilea titlu din trilogia originală sunt reduse ca număr și mai puțin evidente. Nu avem de a face cu un alt ”The Empire Strikes Back”, iar mesajul prezentat la final este neașteptat de optimist și pozitiv în raport cu evenimentele. În al doilea rând, filmul prezintă o combinație interesantă între vechi și nou, cu o tendință mult mai redusă de a se axa pe nostalgie. Deja suntem familizarizați cu personajele, le cunoaștem intențiile și înclinațiile, iar evenimentele sunt doar o dezvoltare a abilităților și credințelor pe care le împărtășesc.

Totuși mi-ar plăcea să văd imaginea de ansamblu a filmului într-o lumină pozitivă. Dacă scenariul ar putea fi rezumat pe scurt, atunci el ar suna cam așa: forțele rebele conduse de Leia Organa sunt puse pe fugă și exterminate progresiv de către forțele Primului Ordin (The First Order, noul vechi Imperiu Galactic), iar speranța de salvare se află în misiunea tinerei domnițe Rey care încearcă să îl implice în luptă pe eroul pustnic Luke Skywalker. Situația ia vreo 3 întorsături majore: prințesa general Leia este rănită în timpul unui atac și rebelii se confruntă cu mici conflicte interne pentru conducerea misiunii, Rey și Ben Solo/Kylo Ren descoperă că sunt uniți prin Forță și pot comunica telepatic chiar și în momentele cele mai intime (da, am avut ocazia de a-i admira pectoralii și abdomenul lui Adam Driver), legătura dintre cei doi discipoli ai Forței distruge ordinea din Ordin prin asasinarea liderului suprem Snoke și a minionilor sith pe care îi avea în subordine, iar Luke Skywalker intervine decisiv pentru a salva rezistența rebelă de o pieire iminentă, răspândind astfel ideea de speranță pentru reconstruirea unei opoziții puternice pentru tendințele monopolistice ale Primului Ordin.

Există concomitent și povești secundare precum aspirațiile politice ale lui Poe Dameron, care se simte îndreptățit să primească funcții de conducere în interiorul rebeliulii și se opune planurilor pregătite de înlocuitoarea generalului Leia. Consecința directă este reactivarea lui Finn și trimiterea lui (alături de un nou personaj feminin numit Rose) într-o misiune cvasi-sinucigașă de a distruge un dispozitiv de urmărire aflat pe nava principală a Primului Ordin. Iar această călătorie, pe lângă faptul că oferă cele mai multe scene de acțiune lipsite de sens și care nu au nicio contribuție majoră la desfășurarea evenimentelor importante, reușește totuși să creeze o idilă care elimină din schemă posibilitatea ca fostul Stormtrooper să se mai cupleze cu tânăra jedi Rey (și probabil că îi permite domniței din urmă ca în filmul următor să cadă în brațele musculoase ale lui Kylo Ren).

Dar cea mai interesantă (și blasfemică) dintre poveștile secundare este dată de activitatea lui Luke Skywalker pe planeta Ahch-To: avem de a face de un om în toată firea care a avut ocazia de a antrena alți cavaleri jedi chiar pe planeta care a dus la nașterea acestei religii (însuși Luke numește preocuparea ”o religie care trebuie să moară”), dar care eșuează lamentabil să dea dovadă de înțelepciunea lui Obi-Wan Kenobi sau Yoda. Maestrul mânuitor de săbii laser pare chiar mai puțin matur decât individul care își săruta propria soră în ”The Empire Strikes Back” și pleca într-o misiune sinucigașă unde îi era dezvăluit că samuraiul malefic mascat îi este tată. Refuză să o antreneze pe Rey dintr-o eroare de logică (corelația nu înseamnă cauzalitate și ceva atât de subiectiv precum educația nu produce aceleași rezultate indiferent de individ – a se citi definiția conceptului de ”hot hand fallacy”), are un umor adolescentin care se caracterizează prin aruncat săbii laser peste umăr, făcut cu ochiul în situații de criză și muls creaturi extraterestre pentru a le bea laptele delicios și are un comportament de laș care se află în discordanță cu tot ceea ce am văzut în trilogia originală.

Magnificii scenariști și producători de la Disney au grijă să-i ofere bătrânului erou și o moarte lipsită de sens și demnitate. În loc să piară în bătălie asemenea lui Obi-Wan Kenobi pentru a sădi speranța și dorința de răzbunare în rândul cavalerilor tineri, Luke Skywalker moare de oboseală după ce își folosește măiestria de manevrare a Forței pentru a se proiecta pe câmpul de luptă. Îi oferă lui Kylo Ren un redutabil duel cu o hologramă și se prăbușește din motive de extenuare și epuizare, devenind astfel una cu Forța și sugerând că va continua să intervină în lumea muritorilor de rând asemenea înaintașilor săi Yoda și Obi-Wan (dacă stau mai bine să mă gândesc, Anakin a apărut și el sub forma unui jedi fantomă la finalul ”Return of the Jedi”. Ce-ar fi dacă Disney l-ar folosi?). Ceea ce ar fi trebuit să marcheze o schimbare glorioasă a gărzii s-a transformat într-un măcel controlat de raționamentul ”ucidem un protagonist din trilogia originală în fiecare film și avem grijă să nu moară în bătălie”.