Pentru mine, Super Mario Bros este jocul care a pornit totul. Era Crăciunul lui 1997, iar mintea mea inocentă de copil de 5 ani nu era încă pregătită pentru a procesa cei 8 biți de grafică și sunet care-l catapultează pe instalatorul italian prin regatul ciupercă. Însă Moșul s-a gândit să mă provoace puțin și să marcheze unul dintre motivele pentru care, peste 20 de ani mai târziu, prefer să explorez universuri digitale noi decât să ies din casă.

Lăsând nostalgiile personale la o parte, Super Mario Bros este jocul care a inspirat generații întregi de gameri, a revitalizat piața consolelor pentru acasă după dezastrul cauzat de Atari și a oferit consolare celibatarilor aflați permanent în căutarea perechii perfecte – prințesa se află (aproape) mereu într-un alt castel. Iar faptul că l-am descoperit în Nintendo eShop pentru Nintendo Switch m-a făcut să uit de toate celelalte satisfacții pe care mi le-ar fi putut oferi cei 7 dolari într-un stat subdezvoltat ca România. Știam că trebuie să-l cumpăr și să îmi etalez abilitățile de țopăit și salvat prințese.

Totuși jocul oferit de Nintendo nu este același Super Mario Bros de pe clasicul NES (sau Terminator sau Ending Man, după caz). VS-ul din fața titlului marchează o distincție clară: vorbim despre versiunea arcade, lansată de Nintendo în aceeași perioadă și concepută special pentru a mânca sute de fise în virtutea unui grad sporit de dificultate. Rezultatul? Ceea ce am crezut că va fi un speedrun de 10 minute în timpul căruia îmi voi etala abilitățile de a ajunge în lumea 8 prin warp zones s-a transformat instant într-un chin de 2 ore.

VS Super Mario Bros arată și se controlează la fel ca versiunea de NES, dar este o adaptare unde nivelul de dificultate a fost crescut.

Ceea ce am remarcat din primele momente de după descărcarea rapidă a jocului este că meniul diferă: interfața este specifică unui emulator și, printre altele, sunt permise modificarea schematicii de control, adaptarea imaginii pentru a imita liniile de pe ecranul unui televizor cu CRT care nu are porturi AV și folosește cablu coaxial pentru conexiuni externe, sau acordarea în mod arbitrar de vieți suplimentare în timpul jocului.

În dorința mea de a juca alături de Mario în cel mai scurt timp posibil, am ignorat toate aceste funcții și am trecut la joc – doar pentru a descoperi că muzica are un alt ritm decât îmi aminteam (probabil cel specific regiunilor NTSC – SUA și Japonia) și controlul este cam… rigid. Dacă muzica și imaginea am reușit să le adaptez pentru a recrea atmosfera unei zile de vacanță din anul 1998, controlul a rămas ciudat și dificil pe tot parcursul imersiunii mele în joc. Joy Con-urile Switch sunt minunate în Super Mario Odyssey, dar nu le-am găsit tocmai adecvate pentru a-l ajuta pe bătrânul Mario să parcurgă prima sa aventură. Ar putea fi o problemă de portare, pentru că secțiunile pe 8 biți din Odyssey au fost perfecte.

Din păcate, nu dețin un controller Pro sau alte versiuni propuse de Nintendo pentru jocurile de tip platformer, deci nu pot spune dacă schimbarea dispozitivului îmbunătățește în vreun fel experiența. Însă mi-ar fi plăcut să nu trebuiască să am atâtea ecrane de „Game Over” cauzate de momente când săriturile nu au ieșit așa cum am intenționat.

Un alt aspect care m-a impresionat la VS Super Mario Bros este dificultatea crescută: ceea ce am crezut că va fi o trecere ușoară prin toate nivelurile s-a transformat într-o adevărată provocare. Am văzut ecrane de „Game Over” în lumea 2-1 și chiar a trebuit să exersez înainte de a putea progresa. Iar visul meu de a face speedrun a fost ruinat de faptul că vrejul de fasole din lumea 4-2 exclude posibilitatea de a avansa direct la nivelul 8-1 (6-1 fiind singura posibilitate). Dificultatea ridicată și controlul ceva mai dificil au contribuit dificil la desființarea aspirațiilor mele de a intra în elita gameristică.