These violent delights have violent ends

Puține studiouri se bucură de un pedigree atât de consistent precum Rockstar. Într-o epocă în care mai-marii industriei găsesc tot felul de scuze pentru a migra înspre modelul de afacere lucrativ al microtranzacțiilor și piața casual a platformelor mobile, titlurile AAA devin o întreprindere riscantă. E un traseu perfect natural, dacă prin natural citim capitalist și înțelegem că prioritatea oricărui capitalist e maximizarea profitului și minimizarea riscului.

Într-un astfel de mediu, un titlu care nu urlă prin fiecare por că e produsul filtrelor generate prin sute de focus group-uri e o raritate, precum un film de autor în epoca filmelor de studio sau un pistolar la începutul secolului XX.

Pe de altă parte, Rockstar a livrat mereu produse consistente în formatul pe care l-au perfecționat și redefinit în toate variațiunile posibile. De la Bully la GTA V, ne-au băgat în sufragerii lumi deschise, populate de zeci de parodii ale unor personaje pe care le vedem peste tot în jurul nostru, satire care atacă la rădăcină comedia umană prin hedonismul, consumerismul și megalomania manifestate, de cele mai multe ori, chiar de protagonist. Așa că nu e de mirare că întreaga planetă a așteptat cu sufletul la gură continuarea celui mai matur și serios titlu din menajeria de francize Rockstar: Red Dead Redemption 2.

Acum vreo 8 ani de zile, primul Red Dead Redemption făcea furori pe toate planurile: setting-ul unui oraș de frontieră ce servise ca scenă atâtor sute de filme și cărți despre șerifi și bandiți încânta toți împătimiții western-urilor, sistemul de cover și armele semiautomate ce răsplăteau precizia și făceau o atitudine de tipul spray’n’pray imposibilă, migala cu care secvențele mai cinematografice din narațiune conturau tragedia inevitabilă a lui John Marston, toate elementele păreau să se îmbine într-un mod care făcea întreaga experiență să transcendă limitațiile mediului și faptul că, în definitiv, ne aflam într-un parc de distracții cu minimap.

Acum, nu doar că așteptările noastre au crescut exponențial, dar ne-a scăzut considerabil răbdarea. Tânjim după gratificare instantă, răsturnări de situație și spectacol care să eclipseze realizările trecutului și doze de payoff emoțional care să subvertească experiențele anterioare. De aceea, trebuie spus din capul locului că Red Dead Redemption 2 e un joc lent. Build-up-ul primelor acte narative se întinde pe câteva zeci de ore. E mai puțin bombastic sau exploziv decât celelalte titluri open-world de pe piața contemporană, dar asta funcționează ca un avantaj, nu un detractor – character development-ul e mai subtil, povestea evoluează organic și niciun eveniment nu pare forțat sau introdus în poveste doar ca să o împingă în față.

Intră în scenă Arthur Morgan. Povestea începe la scurt timp după un jaf eșuat în Blackwater, când Arthur și gașca de nelegiuiți din care face parte se zbate disperată să găsească un refugiu departe de lungul braț al legii. Sub conducerea charismaticului Dutch Van De Linde, adunătura de criminali pare să găsească o soluție miraculoasă de aproape fiecare dată când situația pare tragică. Știm însă din primul RDR că Dutch e un demagog și că lucrurile vor degenera mai devreme sau mai târziu, făcând loc unei povești în care nu e înțelept să te atașezi prea mult de nimeni, fiindcă probabil nu va supraviețui.