V-am descris doar câteva polaroiduri din epicul poveștii. Fără îndoială, și voi veți fi distrași pe parcurs de toate tentațiile care apar în saloon-uri, pe tabelele de anunțuri și în conversațiile de la coada vacii, dar fiți fără grijă, Red Dead Redemption 2 știe să facă tranziția de la mic la mare să pară ca o alunecare într-o baie caldă. La început, ești strâns legat de misiunile principale. Durează câteva ore și doar să ajungi în punctul în care să poți explora liber lumea, iar harta pare să afișeze suspect de puține iconițe. De fapt, majoritatea descoperirilor, easter eggs-urilor și secretelor din Red Dead 2 nu au o mie de săgeți care să indice calea corectă, și ajungi să dai peste ele total accidental, în timp ce urmăreai un cu totul alt obiectiv. Precum în Westworld, ignorarea quest-urilor evidente și căutarea după un puzzlebox mai profund duce adeseori la surprize de proporții, fie că te împiedici de niște băieți cu cearșafuri pe cap care țin o ședință în pădure sau dai peste mormântul improvizat al unui erou de război.

Un alt mare avantaj al tempo-ului lent este că nu te simți niciodată copleșit de toate elementele jocului. Red Dead Redemption 2 e absolut masiv – atenția la detaliu acordată celor mai mici componente, de la AI-ul calului la nuanțele pe care le ia lumina în funcție de momentul zilei, zona geografică și vremea, murdăria care se strânge pe personaje când cad în noroi sau zecile de activități secundare care îți pot ocupa, fără să-ți dai seama, nopți întregi din viață – toate lucrurile astea ar fi sufocante dacă ai fi expus la ele într-un interval de timp mai scurt decât propune viteza naturală a jocului.

Chiar și-așa, m-am simțit puțin ca Ed Harris în Westworld, în sensul în care mult după terminarea poveștii căutam ceva mai intens ascuns în spatele a ceea ce consumasem deja. Red Dead Redemption 2 e mai mare decât GTA V, atât când e vorba de misiunile principale cât și de activități secundare. Și chiar dacă e un joc mult mai serios și ancorat în realitate, amprenta Rockstar își face din când în când simțită prezența prin caricaturi ale unor personaje istorice (avem aici un soi de Nikola Tesla), doze de SF (twist-ul unuia din sidequest-urile de colectibile este că individul care colecționează obiectele în cauză ar fi călător prin timp) sau comentarii sociale (de la sufragete la vestitori ai apocalipsei, sfârșitul secolului XIX nu ducea lipsă de grupuri cu idei ce urmau să schimbe lumea).

Există câte puțin pentru fiecare: jocurile de poker, blackjack, domino sau five finger fillet servesc ca minigame-uri sau distrageri din care să faci un dolar cinstit, iar bounty-urile, colectibilele, jafurile de stagecoach-uri sau banala invazie domestică îmbogățesc paleta de opțiuni ale jucătorului cu destule obiective încât să pierzi zile întregi de joc fără să avansezi povestea vreun pic.