Descoperite din întâmplare și parțial salvate dintr-un SSD Intel pe care îl credeam mort de tot, articole care ar fi trebuit să apară în numărul 8 (2017) al revistei NIVELUL2, nelansat, continuă să iasă la iveală pe site! După review-ul jocului Battlefield 1, continuăm învierea lor cu review-ul filmului Ghost in the Shell, ce aparține regretatului nostru coleg, Flavius.

Cu un lung istoric în spate, “Ghost in the Shell” a evoluat pe parcursul a 28 de ani, de la un simplu (chiar dacă genial) manga, la o franciză care se lăfăie cu iterații în anime, gaming, benzi desenate japoneze și desigur, acum și în film. Personal, am descoperit opera lui Mamoru Oshii în 95’, odată cu apariția primului lung metraj anime cu același nume. Pe atunci străbăteam Europa în lung și-n lat, iar ediția pe DVD mi-a ajuns în mâini destul de rapid, avid cum eram și încă mai sunt, de a descoperi sclipirile de geniu din Science Fiction.

Am intrat însă în sala IMAX repetând în minte mantra “please don’t fuck this up” pe drept cuvânt. Mai tot ce s-a încercat până acum în transpunerea manga sau anime pe marele ecran, a fost un ridicol eșec. Și nu mă refer doar la “Dragonball Evolution” sau “Speed Racer”, ci și la “Astro Boy” și “The Guyver”. GitS avea un potențial și mai mare de fail, considerând tematica metafizică dificilă și enormul bagaj filozofic care îngreunează linia narativă chiar și în materialele sursă.

Nu știu cum a reușit Rupert Sanders să țină timona regiei pe curs, mai ales în această eră a cinematografiei de consum care își asumă numitorul comun al masei. Cumva însă, în pofida unui scenariu lamentabil, “Ghost in the Shell”-ul anului de grație 2017 se dovedește a fi o surpriză neașteptat de plăcută și o primă dovadă că zona manga/anime are multe de oferit celor care îndrăznesc să se abată de la mainstream.

Să scoatem rufele murdare din casă mai întâi.