Simpla alăturare în aceeași frază a celor două concepte, VR și Star Trek, trezește o multitudine de idei, lasă loc de infinite posibilități.
Destul cât să aducă în discuție identitatea omului și să ridice la fileu întrebări grele, care vă vor urmări în afara sălii de cinema.
Ajuns la a 11-a ediție, Blizzcon-ul se află într-o ligă a sa proprie și personală. Pentru cei care nu știu, biletele pentru Blizzcon se evaporă pur și simplu în 24 de ore de la apariție, lăsând mulțimile să se încaiere mai apoi pe achizițiile “second hand”, unde prețurile intră în spirală ascendentă, până devin ridicol de scumpe, în ultimă instanță…
Weekend-ul trecut a fost, cel puțin din punct de vedere gaming, un weekend Blizzard mai ales, cu un pic de Activision stropit ca și condiment. Cu cel de-al 11-lea Blizzcon în plină desfășurare la Centrul de Convenții Anaheim din California și cu Game ON! chiar aici la noi în București, la Romexpo, fanii francizelor Activision – Blizzard au avut cu ce să-și umple timpul. Am fost și noi invitați la Game ON!, rulând fin pe un bilet virtual în paralel pentru Blizzcon, și ne dorim să împărțim cu voi impresiile și concluziile. Despre Blizzcon vă voi spune mai multe într-un articol separat, pentru că își merită pe deplin un spațiu dedicat, în cele ce urmează însă vă invit să vorbim despre Game ON! și să vedem unde a fost ON și unde OFF.
Caracterul aparte al acestui joc face scrierea unei recenzii clasice, cu descrieri amănunțite ale mecanicilor, cu detalii și sfaturi despre abordare, precum și monologuri elaborate despre atmosferă și tematică, nu numai o misiune dificilă, ci, într-o mare măsură, indezirabilă. Mergeți pe încredere, “Hellblade: Senua’s Sacrifice” (“H:SS”) este un joc care merită achiziționat și jucat știind cât mai puține detalii în prealabil, un roller coaster audio-vizual splendid, în care merită să vă urcați fără avertizare sau analiză. O perlă de gaming, care s-ar fi putut pierde cu ușurință în vacarmul mediatic al industriei, chiar dacă a apărut într-o perioadă de relativă acalmie, în luna august a anului curent.
Geometria perspectivei
Pentru a elimina din start problema unghiului de abordare, parafrazând dialectica lui Obi-Wan Kenobi cu privire la adevărurile de care ne agățăm și care, în mod imuabil, depind de punctul nostru de vedere, vă scriu mai întâi câte ceva despre mine. După vorbă, după port, sunt coșmarul marketingului viral (pentru cei cu gândirea vizuală, închipuiți-vi-l pe Mushu din Mulan, bine prăjit, pe umeri cu mutra mea, rostind clasicul “I am your worst nightmare”), mai ales când vine vorba despre achizițiile de jocuri. Sunt printre ultimii gameri care cumpără un joc, fie el și triplu A, excepții fac doar în cazul celor așteptate cu sufletul la gură, aparținand unor studiouri pe care insist sa le susțin. Pe de-o parte, pentru că sunt sătul de surprizele neplăcute, pe de alta, pentru că refuz să plătesc impulsiv prețul integral al unui joc în ziua lansării, fără să fiu cumva 100% sigur de ceea ce cumpăr. Citesc mai toate recenziile obiective și nesponsorizate pe care le pot găsi, și în general îmi plănuiesc achizițiile în așa fel încât să fiu întotdeauna cu câteva luni (cel puțin) în urma main stream-ului consumerist.
Dacă din cine știe ce motiv v-a scăpat printre degete “Kingsman: The Secret Service” (K:SS) din 2014, vizionați-l înainte să intrați la sequel-ul “Kingsman: The Golden Circle” (K:GC). Așa cum trailerul celui din urmă sugerează, franciza Kingsman nu-și dorește să devină un simulacru James Bond, unde fiecare film ecranizează, cu mici excepții, o construcție narativă de sine stătătoare. Toate personajele din Kingsman au un istoric, acțiunea și evoluția lor în K:GC este legată strâns de “Secret Service”. Primul film al seriei s-a aflat destul de sus în topul filmelor din 2014, deoarece venea într-un gen deja destul de aglomerat cu etaloane ale filmului de acțiune cu spioni (James Bond, Mission Impossible, seria Bourne, Jack Reacher, The Saint) cu o abordare nouă, stilizată, contemporană și cu un simț propriu al exagerării.
Aceeași Mărie, cu altă pălărie. Ah, ba nu, și pălăria e la fel.
Vă mai amintiți valul de hype de prin 2014, cu puțin înainte de lansarea “Destiny”? Actorie vocală Peter Dinklage, un SF shooter vizionar cu lumi enorme de cutreierat, cu o poveste complexă și personaje originale avea să ne aștepte și să ne îmbie la explorat. Pe atunci, Activision și Bungie vorbeau despre planurile lor de lungă durată, de ordinul zecilor de ani, de construirea și solidificarea unui univers bogat cu un întreg mit fondator la bază, cu nenumărate fire narative și personaje ieșite din comun. Se făceau comparații cu “World of Warcraft” și alte MMORPG-uri. Ce mai, “Destiny” (D1) avea să primească expansion-uri peste expansion-uri, care să lărgească o lume deja uriașă, cu planete întregi. Cumpărătorul trebuia să fie liniștit, banii lui erau investiți în ceva de durată, shooter-ul care să pună capăt tuturor shooter-elor.
Mai știți ce am primit în schimb?
În plină eră a remake-ului, reboot-ului, prequel-ului și sequel-ului, când cinematografia de larg consum se pitulește tremurând din toate încheieturile într-un colț de mall, înecându-se cu popcorn și îngrozită de orice idee nouă, suntem tratați cu un film care mulțumește pe toată lumea.
Parte remake a miniseriei “IT” din 1990, parte ecranizare a romanului “IT” aparținând lui Stephen King, “IT”-ul din anul de grație 2017 în regia lui Andy Muschietti (“Mama” – 2013), nu se avântă în teritoriu nou, ci se agață, cu tenacitate metodică și execuție artistică stelară, de clișeele elementare genului horror. În felul ăsta, în studiourile Warner tensiunea arterială a rămas bună, iar cumpărătorul de bilet nu a ieșit din sala de film fără să-și umple pantalonii.