Nu e corect să compar un joc mic cu unele din cele mai bune, dar e clar că fanii se așteptau la cu totul altceva. În plus, comparat chiar și cu jocuri de seama lui, de exemplu cu Recettear: An Item Shop’s Tale și Child of Light tot pierde la toate capitolele, mai puțin grafică. Iar Racettear este o caricatură… nu, nu acesta e cuvântul bun… Racettear este un pamflet adus genului… Tu ești cel care deține magazinul care vinde obiectele găsite de eroi în dungeon-uri…

Citesc mai departe pe IGN (îmi place să mă enervez) și realizez cât rău au făcut jocului avan-prezen-tările. „Child of Light dă la o parte pompa, grăsimile și clișeele JRPG-urilor moderne – cum ar fi timpul de joc crescut artificial și poveștile stereotipice…” WTF IGN! WTF!!! Privind din punctul de vedere al iubitorului de JRPG, chiar și în momentul în care îl compari cu ultimele Final Fantasy (13 și 13-2) și tot pierde la toate capitolele, selectiv, chiar și din punct de vedere al uimirii împinse de grafică. Nici nu mai aduc în discuție celelalte titluri… Eee, nu mai aduc! În Xeno alergi pe corpul a doi giganți, împietriți în timp și luptă, pe o suprafață mai mare decât cea din Skyrim, în timp ce eroul are premoniții sumbre despre viitor și face tot ce-i stă-n putere pentru a-l schimba, doar pentru a ajunge mereu, în urma unor evenimente incredibile, exact în situațiile de care îi era atât de frică și să facă exact ce a văzut că va face. E o luptă dementă cu destinul și neputința. În Last Story am învățat că un război poate începe și fără vina cuiva, și că unele povești de dragoste, oricât de frumoase ar fi, merită, în anumite condiții, sacrificate.

 
Prin comparație, Child of Light e… un basm Disney, copilăresc. Pe Wikipedia, în descriere, mi se spune că una din inspirații au fost filmele animate ale celor de la Studio Ghibli. Nu! Poate vi s-au părut inspiraționale, dar de acolo până a pune în ramă măcar zece la sută din complexitatea și puterea poveștilor descrise… CoL nu e Spirited Away sau Howl’s Moving Castle, nu este „nici măcar” Lion King, sau Mulan, de care se apropie totuși cât de cât, fără a veni însă cu un mesaj la fel de dur, sau important. Am revăzut Mulan de curând și am rămas surprins de cât de antiamerican este. CoL este mai repede un The Black Cauldron, adică o aventură simplă, frumoasă, dar și puerilă, din loc în loc. Nici nu mai vreau să discut despre creionarea personajelor, sau complexitatea lor.

 
Poezia… la fel… Mă regăsesc exact în situația inversă în care am fost în momentul în care am jucat Braid. Aici, îmi plac toți componenții echipei, par niște oameni cumsecade, calzi, pasionați, în timp ce Jonathan Blow îmi pare o persoană încrezută, infatuată, când îi vedeam interviurile îmi vedea să-i dau una să-și revină. Dar știți ceva? În momentul în care i-am jucat creația nu am avut ce să-i reproșez, avea cu ce. Sunt curios dacă o să confirme cu The Witness, că de nu… câte șuturi o să-și ia! În CoL însă… dacă pe mine ca român, m-au zgâriat versurile și construcțiile, de multe ori forțate, îmi imaginez cum s-au simțit vorbitorii de limbă engleză. Nu știu, poate suntem răsfățați de flexibilitatea limbii noastre… dar nu, nu e asta. Când vezi că nu-ți iese, nu împopoțona, domnule Jeffrey Yohalem. Am înțeles, Cum Laude la Yale și diplomă în Literatură, dar toate astea nu te fac poet, artist sau talentat, ar fi trebuit să-ți recunoști limitele. Sunt câteva încercări Shakespeare-iene care dau în penibil, rime care cad aiurea, metru… nici nu cred că știe ce e ăla metru. Sunt răutăcios, dar pe bune dacă nu te apucă dracii când realizezi că se putea mai bine. Pe toate palierele.