Castelul este format din aripa de est, cea de vest și zona principală. Prin toată bezna, construcția pare a dracu’ de mare. Preotul îmi dă misiune sfântă, tremurici, zice o rugăciune și-mi urează noroc prin acest loc aproape-generat la întâmplare.

Colectez primele obiecte din arsenalul genericului spadasin, iau o torță și cobor scările din „beci” în speranța că găsesc nițcaia vin roșu demisec să beau, să uit, să mâzgălesc pereții castelului și să scriu „Lucian a fost aici”.

Găsesc pe dracu – la propriu. Vampirița stă în sicriul ce se deschide de unul singur în mod misterios, într-o scenă care ar fi putut fi regizată de F. W. Murnau. Salvez progresul, iau sabia și mor cu ea în mână. Încerc iarăși cu o țepușă, i-o bag prin inimă și sărbătoresc; mai târziu aveam să fac rost de ghidul micului vânător de vampiri.

Nu am timp să mă prostesc mai mult decât e cazul – preotul are cioburi rămase în nas-urechi-mandibulă, deci e musai să-l găsesc pe doctorul Amersfield în aproximativ o oră. De-l voi găsi, prințesa va fi salvată… pardon, pielea-i va fi salvată. De nu-l voi găsi… soarta!

Vampiri, strigoi, fantome și alți demoni…

de toate întâlnești prin castel. Noroc cu enciclopediile care-ți zic despre cât de lung le crește părul, de unde provin, nuanța preferată de roșu-metalic. Astea sunt detaliile care mă interesau pe mine, nu prostii despre cum să-i înfrâng cât mai eficient posibil. Alea nu mă interesau absolut deloc.

După primele trei întâlniri (nu ca pe Tinder) cu „băieți” periculoși și cinci sperieturi, îmi dau seama de ineficiența sabiei; e de preferat să-mi folosesc fizicul de Adonis în inevitabilele sprinturi pe coridoare, iar la nevoie să trag cu flinta/ muscheta, să bag țepușe în țesuturi moi, să trimit în (probabil) cel din urmă tărâm fantomele folosind crucea combinată cu Tatăl Nostru și să dau cu aghiazmă.