Descarcă articolul în format PDF de aici!

Promisiuni deşarte generate procedural

Când eram copil mi-am promis să devin păianjen la vârsta maturităţii. Posibilitatea de a produce pânză cu posteriorul, abilităţile acrobatice, cele opt picioare şi chelicerele veninoase îmi asigurau – cel puţin la nivel teoretic – o viaţă liniştită de om-păianjen adult. Apoi am crescut şi am ajuns să scriu despre jocuri. Promisiunea mea a fost dată uitării, iar acum este prea târziu să intervin asupra planului original. Trebuie să mă mulţumesc cu ce am şi să merg mai departe, cu două picioare şi numai doi ochi. Dar în materie de promisiuni imposibil de îndeplinit eu sunt un biet amator, căci trofeul le aparţine celor de la Hello Games şi vine sub forma unui simulator spaţial amestecat cu elemente survival: No Man’s Sky, jocul superb care a vândut gogoşi generate procedural şi m-a enervat la culme.

Practica ne omoară

În teorie, No Man’s Sky trebuia să fie ceva nemaivăzut, un joc capabil să genereze în timp real 18 cvintilioane de planete explorabile, populate cu ecosisteme unice şi diverse condiţii atmosferice şi geologice. Primele demonstraţii au rupt maxilarele presei de specialitate, au şters pe jos cu reţinerile criticilor şi au dus la o explozie de hype cum rareori mi-a fost dat să văd. M-am numărat şi eu printre cei entuziasmaţi peste măsură, până când au început să apară impresii la cald – ceva mai târziu am primit în dar un kit de presă pentru PlayStation 4, însă o constelaţie de erori şi crash-uri au făcut imposibilă experienţa la prima mână. Aşa că a trebuit să aştept nişte patch-uri, hype-ul s-a dus dracului şi No Man’s Sky a ajuns dintr-un proiect indie promiţător cel mai slab cotat titlu AAA pe Steam. A rămas în continuare o sursă inepuizabilă de sfere explorabile, creaturi bizare, muzică inspirată din atmosfera SF-urilor anilor ’70, cu un schelet alcătuit din câteva mecanici simple şi gameplay repetitiv. Aşa că pe mine mă interesează direcţia artistică, fiindcă de un 4.5 chinuit nu reuşeşte nicicum să treacă.

Vreţi să vă povestesc câte ceva despre cine eşti şi ce trebuie să faci în NMS? Personajul, cunoscut drept Călătorul (the Traveller), navighează printre stele într-o navă fercheşă, ce poate fi îmbunătăţită în hangarul staţiilor spaţiale cu ajutorul resurselor colectate. Principala sculă din jăbul (regionalism maramureşean) Călătorului este un multitool şmecher şi bun la spart pietre cosmice. În rest, creditele sunt acumulate vizitând cât mai multe planete, descoperind flora şi fauna, făcând comerţ cu facţiunile extraterestre şi dezvoltând informaţiile din Atlas, un sistem care necesită o conexiune online activă. Partea de survival evoluează prin upgrade-urile costumului menit să te protejeze de condiţiile climaterice şi atmosferice dure, însă inventarul este o bătaie de cap mai mare decât Santinelele răspândite în galaxie, nişte roboţi hotărâţi să radă ortacii căutători de minerale rare de pe faţa lui Kepler-186f. Să zicem că interacţiunea cu monoliţii antici şi îmbogăţirea cunoştinţelor despre celelalte rase sporeşte oarecum gradul de imersiune şi conturează o senzaţie de explorare spaţială a la Star Trek, dar Mass Effect avea mai mult lore în descrierea unei singure planete. E trist, ştiu, numai că adevărul bate ambiţia şi ridică degetul mijlociu către oricine a decis să grăbească lansarea jocului…

Kitul Autostopistului Galactic

Pe de altă parte, dacă No Man’s Sky beneficia de aceeaşi direcţie artistică, cuplată cu o poveste pe măsură, şi devenea bandă desenată sau animaţie – păi să mă ardă radiaţia de pe centura Van Allen, era una dintre cele mai tari producţii de acest fel! Kitul de presă este pur şi simplu superb, discul fiind ascuns într-o cărticică plină ochi cu artă incredibilă, ce îţi trezeşte cele mai frumoase senzaţii posibile. Culorile pastelate, imaginaţia debordantă şi schiţele navelor sunt mărturii ale unui stil vizual la fel de sclipitor şi in-game. NMS pare că se inspiră din Message From Space, Buck Rogers in the 25th Century, Dark Star şi chiar puţintel Alien. Nu vreau să mă ascund după girafa extraterestră cu un vişin în loc de cap şi recunosc cu inima împăcată că producţia Hello Games este un monument al stilului, un tablou science fiction în mişcare.

Dacă descoperirea ruinelor altor civilizaţii este repetitivă până în pânzele solare, nu-i nimic: direcţia artistică salvează ce mai rămâne de salvat. Sfinte Zorg, imagistica schiţată de Jacob Golding şi Grant Duncan înfloreşte procedural şi naşte lumi fascinante, completate de coloana sonoră în perpetuă transformare. Aş avea nevoie de 100 de pagini pentru o galerie care să-i facă cinste – şi asta numai pentru speciile cu forme falice descoperite prin alte sisteme solare. Totuşi, am hotărât să includ în review o colecţie de capturi ale altor jucători (publicate pe forumul comunităţii Steam), fiindcă eu unul nu am avut şansa să particip la întâlniri de gradul III atât de pestriţe.

Gogoşi din gaura neagră

Eu cred – şi îmi asum afirmaţia – că Sony şi-a băgat coada cam multişor în supa primordială ce trebuia să nască un No Man’s Sky diferit, independent şi solid. Aşa se face că viitoarele DLC-uri gratuite ajung să coste, ecosistemele funcţionează total diferit faţă de ce am văzut în primele trailere, planetele sunt prea mici, componenta multiplayer este o struţocămilă defectuoasă fără interacţiune directă, alianţele cu facţiunile extraterestre nu aduc repercursiuni, elementele din mediul înconjurător au rol pur decorativ, iar gameplay-ul efectiv – inclusiv zborul şi combat-ul – se simte ca prea puţin unt întins pe prea multă pâine. Parcă e Proteus cu nave. Or atunci când reuşeşti să găseşti o formulă matematică şi generezi jdemiliarde de planete, când biosfera se naşte din nimic şi ocupă mediul terestru, aerian şi acvatic – atunci ai depăşit un prag, eşti convins că revoluţionezi industria jocurilor şi devine greu să te opreşti. Dar hei, undeva acolo există o planetă pe care deciziile corporatiste nu afectează proiectele unor visători.

Despre update şi ce este nou în NMS, cu altă ocazie…