Din dragoste față de genul de ficțiune pe care îl emulează, L.A. Noire respectă toate clișeele aferente. Clipurile introductive care precedă fiecare misiune ar putea la fel de bine să fi fost filme noire de sine stătătoare, atât de bine sunt realizate. De fapt, jocul în sine este structurat ca un serial televizat. Dacă ar fi să abordăm structura și durata jocului în acești termeni, L.A. Noire ar fi echivalentul a două sezoane al unui serial, lucru care este făcut și mai amuzant de faptul că jocul este efectiv ticsit de actori care au jucat în Mad Men. Sincer, cred că m-am distrat mai mult în L.A. Noire căutând actorii cunoscuți sau referințele decât jucându-l. Trimiterile la alte opere de referință din genul noire sunt peste tot, din care o să vă inșir câteva pentru că nu mă pot abține. Căpitanul irlandez zelos James Donelly este o copie ridicol de fidelă a căpitanului Dudley Smith din L.A. Confidential, jucat de James Cromwell. Roy Earle, detectivul-vedetă corupt din Divizia de Vicii care se învârte printre celebrități de la Hollywood este o referință clară la Jake Vincennes din L.A. Confidential, jucat de Kevin Spacey. Similaritățile nu se rezumă doar la personaje. Întregul plot cu Elysian Fields (pe scurt, o conspirație criminală în care sunt implicați majoritatea politicienilor și elitelor locale) de la mijlocul jocului este inspirat din Chinatown.

Dialogul și felul în care este scris și interpretat îți dă o senzație de povestire pulp pompoasă și excesiv dramatică, fără a afecta realismul conversațiilor. Nu sunt antropolog sau lingvist (doar un wannabe sociolog), așa că nu sunt în măsură să mă pronunț asupra veridicității dialogului, dar la cât de mare a fost bugetul jocului, în mod sigur au angajat o întreagă echipă de specialiști numai pentru acest aspect. Că veni vorba de veridicitatea istorică a jocului, L.A.-ul anilor ’40 este recreat cu măiestrie. Nu mă refer numai la clădiri și obiective istorice, ci și la chestii mici, de finețe, care mi-au scăpat în fuga mea după următorul criminal în serie. Reclame, paravane, cafenele, postere de propagandă devenite inutile de la sfârșitul războiului, baruri muncitorești, neoanele care-ți distrug retinele în timpul nopții, până și ocazionala replică rasistă pe care o aud de la distanță (e 1947, totuși). Pentru un plus de atmosferă, jocul vă oferă posibilitatea să activați un filtru alb-negru, asta dacă vreți s-o ardeți ca Dick Powell în Farewell My Lovely. America post-belică, deprimantă și încă suferind de pe urma efectelor economice și psihologice a războiului, este recreată cu aceeași minuțiozitate ca în Mafia 2. Posibil să fi rămas atât de impresionat pentru că este o perioadă istorică de care sunt foarte pasionat, dar asta e altă discuție.

Shoo her in, Effie darling, shoo her in

Acum că am aberat preț de două pagini despre atmosferă, afișe și alte detalii care numai pe mine ar putea să mă obsedeze, ar fi timpul să vorbesc puțin și despre jocul în sine. În afara de tehnologia motion-capture despre care nu mai are rost să vorbesc la șase ani de la lansare, nu sunt foarte multe de spus.

Sistemul de interogatoriu, practic esența și sufletul jocului, nu ar fi fost posibil fără tehnologia respectivă. Procedeul este foarte simplu: în funcție de expresiile faciale ale intervievaților, trebuie să deduci dacă spun adevărul sau mint. Pentru a face asta, ți se pun la dispoziție trei comenzi: Truth, Doubt și Lie. Dacă ai dovezi clare, îi acuzi de minciună. Dacă bănuiești că se fofilează, dar nu ai dovezi, optezi pentru Doubt. Partea nasoală este că, în multe cazuri, opțiunile tale de interogatoriu sunt mult prea ambigue și rigide, și nu se pretează pe finețea situației. Când selectezi Doubt, Phelps se transformă dintr-o persoană echilibrată și rezonabilă într-un psihopat, ceea ce afecta imersiunea în mod drastic. Partea bună este că în timp ce-mi făceam research-ul pentru articol, am aflat că Rockstar a relansat L.A. Noire pentru noua generație de console și Switch, prilej cu care au relucrat sistemul de interogatoriu. Cele trei alegeri menționate mai sus au fost înlocuite de Good Cop, Bad Cop și Accuse. Nu este o alternative perfectă, dar cu siguranță este mai puțin ambiguă ca înainte.