Din punctul meu de vedere, locul unde excelează jocul este însuși procedeul polițienesc. Dacă alte jocuri detective optează pentru un sistem simplu de point & click, aici trebuie să cotrobăi prin toate colțurile pentru dovezi și obiecte de interes. Pare plictisitor la prima vedere, dar în contextul mai larg al jocului, este incredibil de imersiv și logic. Până una alta, asta e treaba unui polițist, nu? Mai mult decât atât, obiectele pe care le găsești (sau le ratezi) pot afecta cursul general al cazului. Un cuțit însângerat găsit la momentul potrivit poate transforma un banal accident de circulație într-o conspirație criminală în care sunt implicate mai multe persoane. O eșarfă pitită în spatele unui tomberon îți poate dezvălui un nou suspect. O fâșie de hârtie lăsată în urmă de un criminal neglijent îți poate indica o adresă, și așa mai departe. Ok, în unele cazuri efectele nu sunt ATÂT de majore, dar ecranul de final al misiunii care-ți indică scorul și eficiența te va ațâta cu un mic comentariu să dai restart, că poate poate de data asta îți vei justifica salariul.

Play it Again, Sam

Din păcate, fisurile încep să devină din ce în ce mai vizibile după vreo 10 ore de joc. Să ne înțelegem, L.A. Noire a fost încă de la început un risc financiar pentru Rockstar din aceleași motiv care l-au făcut atât de unic: este mult prea nișat.

Cum nu este tocmai sustenabil din punct de vedere financiar să investești o sumă uriașă de bani într-un joc cu un spectru atât de limitat de activități, Team Bondi a luat niște decizii de game design care ar face un dezvoltator din 2017 să-și scarpine creștetul confuz. Spre exemplu, au investit o grămadă de resurse în reconstituirea istorică a L.A.-ului.  Oricât de frumos ar fi, este lipsit de viață și de activități. Până și interacțiunile cu pietonii sunt absente, în afară de o singură conversație de la începutul poveștii cu un fost coleg de liceu de-al lui Phelps, care nu servește niciun scop narativ (culmea că s-au chinuit să-i dedice și un cutscene; bizar).

Expresiile faciale variază de la extrem de subtile, detaliate și greu de descrifrat la Jim Carrey în The Mask. Nu exagerez. Unii evită să facă contact vizual și înghit în sec, alții au fețele unor copii care au fost prinși cu mâna în borcanul de bomboane. Am pierdut șirul momentelor în care am izbucnit în râs datorită ridicolului situației. Dacă nu mă credeți, uitați-vă la moaca tipului ăstuia și spuneți-mi mie că nu vă vine să râdeți isteric.