Sărim în 2005, la GTA: San Andreas, probabil cel mai ambițios joc al vremii. L-am așteptat cu sufletul la gură, salivând la auzul noutăților în materie de gameplay, ori de câte ori Rockstar servea câte o firmitură. A fost și va râmâne unul dintre cele mai iubite jocuri produse de Rockstar. Un joc uriaș, ce a avut parte de un succes pe măsură, cu actori aleși pe sprânceană, direct de pe colinele Hollywood-ului. La naiba, să joci în 2005 un joc în care unul dintre personajele secundare este interpretat de Samuel L. Jackson, nu era de ici, de colo. Mai presus de toate, îmbunătățea o formulă deja consacrată, cu multe adiții pe lângă. Din nou, zeci de ore de joc, muzică mișto, și mai multă libertate de mișcare prin trei orașe diferite, precum și o mulțime de zone rurale… Un succes garantat.

Ah, ar merita menționat că mai încercau și alții să producă jocuri open-world de același calibru în acea vreme. Un exemplu bun ar fi Mafia. Mafia a avut ghinionul să apară după GTA 3. Sau nu, căci producătorii lui au avut de unde copia. Lansarea jocului ar fi fost amânată ca să i se adauge modul Free Roam, însă i-a lipsit conținutul cu care se lăuda regele genului. Nu neg, Mafia a avut, probabil, o poveste superioară din punct de vedere calitativ, precum și o atmosferă aparte de care te îndrăgosteai imediat. Dar standardele erau deja altele și a continuat să fie judecat în funcție de cele impuse de Rockstar. Just… bad timing, i guess.

Ok, am rămas în 2005. Fast forward 3 ani (4 pentru varianta de PC, dacă nu mă înșel) și încep să apară clipuri promoționale pentru următorul GTA. Deja aveam alte capabilități hardware, alte plăci video, altă generație de console, pentru care cei de la Rockstar au construit un nou engine, cu accentul pus pe fizică. GTA IV a fost cumva revoluționar în felul lui, dar nu atât de iubit ca San Andreas. În primul rând, pentru că rezultatul portarii lui pe PC a fost un dezastru. Nu, serios, pe PC-ul pe care îl am ACUM nu pot avea framerate constant în GTA IV. Din fericire, a fost o greșeală din care cei de la Rockstar au învățat. Nu am să dedic foarte multe cuvinte lui GTA IV sau expansion-urilor sale – The Ballad of Gay Tony este, probabil, singura parte excepțională din tot pachetul, dar fac mențiunea că aici a fost prima dată când cei de la Rockstar au experimentat cu 3 personaje diferite, pregătind terenul pentru ce avea să fie GTA V.

Bun, după semi-eșecul numit GTA IV, un joc deloc prost, dar cam maroniu (ca și paletă de culori) pentru gustul meu și plin de bug-uri, în 2010 face ochi Red Dead Redemption. Un joc cu cowboy extrem de atmosferic și suficient de diferit încât să nu fie văzut doar ca un GTA cu cai, dar mai ales cu o poveste mult mai serioasă. Un joc care însă nu avea să vadă lumina zilei și pe PC… Cine știe, poate că nu au vrut să riște un nou dezastru tehnic, având în vedere că folosea același engine.

Neavând consolă la vremea respectivă, am rămas salivând după RDR, singurul joc Rockstar pe care nu aveam cum să pun mâna (nu includ aici Bully sau Manhunt, pentru că au avut un scop mai redus. Cred că au fost mai mult experimente în care cei de la Rockstar s-au jucat cu diverse mecanici, ce aveau să fie implementate mai târziu în seriile GTA/RDR).

O să aduc un pic în discuție Max Payne 3, cu care seria RDR împarte niște mecanici de gameplay (mai ales partea de shooting și sistemul Dead-Eye). Părerile au fost oarecum împărțite legate de poveste. Sunt voci care susțin că nu ar fi o continuare veritabilă a celor 2 capodopere produse de Remedy. Eu zic că cel puțin pe partea de gameplay, cei de la Rockstar s-au achitat de treabă mai mult decât onorabil. Am avut parte de acțiune în cel mai pur stil Max Payne, cu schimburi de focuri în slow motion memorabile și multe, multe calmante.