Din nou, istoria lui Arno intră în coliziune brutală cu conflictul modern dintre asasini şi templieri, artificiu ce adoptă funcţia de cadru pentru răzmeriţă franţuză. Fără contactul direct cu un Animus şi un erou contemporan, interacţiunea cu prezentul se rezumă la comunicarea unidirecţională cu sabotorii sistemelor Abstergo. Cumva, eşti lăsat să judeci singur dacă manipularea imaginii trecutului este justificată, dar faptul că Ubisoft regretă introducerea conceptelor Animus şi Realitate în compoziţia primelor părţi din serie a devenit evident. Eliminarea acestora s-a făcut violent, fiindcă instrumentele utilizate în scopul dezvoltării intrigii complexe sunt asemănătoare oamenilor: dacă le loveşti cu toporul, cad.

În apărarea studiourilor creative Ubi, aflate în pericol de retrogradare în ochii cumpărătorilor de jocuri şi în topurile bursiere, Unity este experimentul cu trei puncte geniale – căci toate celelalte dispozitive din ansamblul gameplay-ului au fost făcute cioburi: oraşul magnific, dimensiunea interioarelor pariziene sclipitoare şi designul robelor îmbrăcate de Arno. Cu siguranţă veţi rămâne împietriţi în faţa luxului din palate ori în timpul explorării oraşului prin ferestre, purtând uniforma personalizată în culori vibrante, cu piese speciale ce oferă bonusuri  Stealth, Melee, Ranged şi Health.

Tehnica de parkour a primit şi ea tratamentul modificărilor parazitare, fiindcă era cert superioară înaintea bifurcării în Parkour Up, cu un buton separat ce dictează alergarea liberă pe verticală, şi Parkour Down pentru coborârea în viteză. Inutil a spune că ambele moduri sunt date peste cap de buguri supărătoare, cu precădere în misiunile de urmărire, când descoperi furios că nu poţi nimeri un geam deschis din fugă, dar te poţi maimuţări agăţat de pervaz, spre amuzamentul sutelor de revoluţionari din mulţime.