[Acest articol a fost publicat pentru prima dată în revista NEXT LEVEL. Dacă vrei să citești articolul într-un format vizual mult mai atractiv, atunci donează-ne minim $1 pe Patreon și vei avea acces la varianta digitală a revistei. Mai departe poți chiar să-ți imprimi propriile exemplare pentru a te bucura de conținut la fel ca pe vremuri!]

Sălbăticia este crudă, nemiloasă, supusă unui haos primordial, dar suficient de fermecătoare pentru a deveni atractivă. Altfel nu îmi pot explica de ce am petrecut peste 120 de ore alături de “Legend of Zelda: Breath of the Wild” – un titlu care a primit scoruri perfecte de la zeci de publicații de specialitate, dar rareori a fost descris într-un mod care să-i redea întreaga splendoare.

Din decembrie 2018 (momentul când am prins jocul la reducere) și până în iunie 2019 (triumful asupra întruchipării finale a răului primordial), pauzele mele de la lucru au fost încărcate de farmec și explorare. Am escaladat munți, am călărit de-a lungul colinelor, am zburat pe deasupra pădurilor, am înghețat în mijlocul tărâmurilor înzăpezite și am căutat oaze răcoroase în mijlocul deșerturilor.

În fiecare regiune pe care am descoperit-o în structura non-liniară și complet deschisă a jocului m-am confruntat cu inamici adaptați la condițiile de mediu, care folosesc în favoarea lor obiectele și formele de relief din împrejurimi și care sunt capabili să colaboreze pentru a crește nivelul de dificultate al provocării.

În tot acest timp, am oscilat între două concluzii legate de natura “Breath of the Wild”: este oare un joc de supraviețuire sau de explorare? Am avut parte de primul ecran de “Game Over” în timpul confruntării inițiale cu inamicii și am primit lecția cea mai importantă legată de supraviețuire: dacă nu învăț să folosesc armele din dotare, scutul și schematicile de control asociate, atunci imersiunea mea în regatul Hyrule va fi scurtă, brutală și dureroasă.