Din fericire, Exodus reușește să păstreze atmosfera sumbră și în același timp ciudat de fermecătoare a Rusiei postanucleare cu care ne-au obișnuit 2033 și Last Light.

De multe ori, decorurile vaste prin care se perindă micul grup de refugiați sunt un festin pentru ochi, iar adesea, chiar și pentru urechi. Primul dintre acestea, Volga cea rece și înzăpezită – ce pare înghețată și în timp, nu doar în apele-i revărsate – m-a lăsat în primă fază cu gura căscată. Mai rar un răsărit de soare în fața căruia să rămân locului ca trăsnit. Mai rar o ploaie atât de apăsătoare încât să transforme peisajul într-un gri care îți induce aceeași stare.

Împreună cu dimensiunea semnificativ mai mare a terenului de joacă s-au înmulțit și oportunitățile, iar în cazul Volgăi, cu al său decor atât de minunat și minuțios realizat, ți-e mai mare dragul să-l cutreieri în lung și-n lat în căutare de obiective turistice și personaje memorabile. Pe care, culmea, să le mai și găsești! Cum ar fi o biserică aparent abandonată în banchizele de gheață și la care poți ajunge doar cu barca, dar în care descoperi membrii unei secte religioase de tehnofobi al cărei lider urlă din toți rărunchii blesteme la adresa curentului electric. Sau o anomalie ce își vede frumos de drum, spărgând liniștea nopții cu zvâcnirile ei electrice de parcă ar vrea să-i facă-n ciudă, dar te scutură bine în caz că nu păstrezi o distanță respectabilă. A se admira de la depărtare. Salut, S.T.A.L.K.E.R.!

Marea Caspică (Caspian Sea) se clasează pe locul al doilea în clasamentul celor mai impresionante decoruri din Metro Exodus și ne oferă opusul Volgăi. Un deșert arid și încins stâpânit de un traficant de carne vie ale cărui tirade transmise pe calea undelor, la singurul post de radio pe o rază de mii de kilometri, îmi vor rămâne în cap pe vecie: „Listen up everyone! The Baron is about to speak!”. Baronul: Băi, pușlamalelor… „The Baron has spoken!”.

Scuzați întreruperea…

Decorul nu este însă la fel de impresionant precum cel oferit de Volga. O fi el mai întins, dar este și mai gol, inclusiv din punct de vedere narativ, de zici că producătorii au intrat în pană de idei. E drept că distanțele mari dintre obiective pot fi scurtate cu ajutorul unui vehicul scheletic și amuzant de anevoios, dar până și acesta își cam pierde din farmec, cu cât petreci mai mult timp la ghidon.

Totuși, există momente în care, dacă-l privești din unghiuri anume, și mai ales în anumite momente ale zilei, ești răsplătit cu scene de o frumusețe rară, înlemnite într-o liniște spartă doar de ușoare pale de vânt, ce te îndemnă la meditație.

Furtuna de nisip m-a luat însă prin surprindere. Tocmai când mă pregăteam să trag un soi de concluzie finală (meh, mai stau mult p-aici?), adierea s-a transformat brusc într-o furtună de nisip în toată regula, iar hardughia pe care o conduceam a început să geamă din toate încheieturile. Vîntul ce bătea cu sălbăticie, culcând vegetația la pământ, a ridicat în aer tot nisipul deșertului, împingându-l cu furie și pe mine odată cu el. M-am opintit, evident.

Realismul momentului m-a făcut să cobor din vehicul ca să simt rafalele de nisip „pe propria piele” și să las zgomotul infernal să-mi dea fiori pe șira spinării. La propriu. În același timp, o imensă dihanie înaripată a început să-mi dea târcoale prin aer, așteptând, probabil, să fiu lovit de vreun indicator rutier în cap, căci viu nu dădea semne că ar îndrăzni să mă culeagă. A încercat însă să mă înhațe după ce am intrat înapoi înăuntru. Cu hardughie cu tot.

Am mai condus o bucată de drum și m-am oprit din nou. Am coborât din mașină și am început privesc, dar mai ales să ascult… Poezie.

Dacă furtuna de nisip din Metro Exodus ar face parte din coloana sonoră a jocului, ar fi piesa mea preferată. Este momentul în care jucătorul și jocul devin o singură entitate, o desfătare pentru simțuri și o scenă cel puțin la fel de memorabilă precum cea în care Bishop cheamă de pe orbita planetoidului LV-426 a doua naveta de desant, în filmul Aliens.

Poate că Metro Exodus nu bate filmul, dar cu siguranță are momente când îl egalează.