Direcția artistică împrumută mult din seria Onimusha. Acțiunea se petrece în Japonia anilor 1600, în sângeroasa și tumultuoasa perioadă Sengoku, ea însăși sursă de inspirație pentru nenumărate titluri de cărți, benzi desenate, animații, jocuri și filme. Mi-a luat mult timp până să realizez cât de bogat este de fapt conținutul fidel istoriei reale, pe care îl puteți descoperi în NIOH. Personaje faimoase din războaiele clanurilor sunt menționate în treacăt, participă la linia narativă principală, sau le întâlniți în misiuni ca boși și veritabile provocări. Tachibana Muneshige de pildă (figură proeminentă din perioada Oda), este, în opinia mea, cel mai dificil boss din prima provincie a jocului. Ar trebui să mă prindeți și să mă îmbătați bine pentru a mă face să mărturisesc de câte ori m-a folosit pe post de șervețele intime, până ce, într-un final apoteotic și exasperant, folosind tot ce aveam la îndemână și rămânând cu 10% din viață, am reușit să-l trimit în lumea poligoanelor drepte.

Desigur, toate personajele și locațiile istorice sunt interpretate din punct de vedere vizual și stilistic în spiritul caracteristic jocului, care aduce un puternic adaos fantasy. Demoni, spirite protectoare, magie neagră, poțiuni, talismane și elixire magice – toate fac parte integrantă din poveste. Niciodată însă nu am avut senzația că se produce un dezechilibru artistic, istoria și fantezia se întâlnesc și formează un tot unitar, echilibrat și complementar, nu se cade în penibil. Arhitectura clădirilor și a locațiilor, precum și design-ul armurilor și armelor, toate sunt realizate cu minuțiozitate și atenție maniacală la detaliu. Nu știu ce buget ar trebui să aibă acel film care și-ar propune să transpună NIOH pe marele ecran, însă cu siguranță nu există destui armurieri iscusiți pe mapamond pentru a putea realiza în viața reală micile opere de artă dătătoare de moarte pe care le veți întrebuința pe parcursul celor între optzeci și o sută de ore de joc petrecute în campanie (depinde de stilul de joc –  personal; am jucat toate misiunile principale, iar cu cele secundare am pierdut ceva timp în online co-op și în vasta enciclopedie a jocului).

Țin minte și acum ardoarea simțită când am parcurs primul Onimusha, acum mulți ani, pe PS2. Nu aș fi crezut că voi putea să redescopăr acea atmosferă apăsătoare, ocultă, alertă și covârșitoare în același timp. Idiosincrasiile artei grafice din NIOH sunt pur și simplu delicioase. Demonii sunt hidoși într-un mod cu totul diferit față de mediana design-ului întâlnit în gaming-ul contemporan, sunt iesiți din comun și atât de tipici pentru penelul japonez încât te simți transpus într-un mediu diferit, incitant și în același timp periculos de necunoscut. Fiecare întâlnire cu un nou adversar îți ridică simțurile la un grad enorm de alertă. Aici contribuie și contrastul dintre înfruntările cu demoni și oponenți umani, cei din urmă fiind mult mai previzibili și, în mod înșelător, mai ușor de înfrânt. Când te afli în plină explorare a unui nivel, nu știi niciodată de unde sare la tine un zdrahon sau din ce unghi îți binecuvântează creștetul un topor. Vai de cei care vor juca NIOH cu animale de companie lăsate libere prin casă. Eu unul, nu aș vrea să scrie pe piatra mea de mormânt: “Tată și soț devotat, ucis mișelește de Mitzi, prin forța frecării neașteptate de gambă”.