Aceste limitări absurde nu strică doar plăcerea de a juca şi experimenta, sunt nocive pentru tot ce au creat. O problemă pe care o tot subliniez prietenilor când vine vorba de filme. Băi nene(!), poate nu realizăm pe moment că unele secvenţe şi acţiuni sunt imposibile, sau poate preferăm să le trecem cu vederea (toleranţa este mult mai mare în cadrul jocurilor), dar toate aceste concesii şi forţări în imposibil, doar de dragul de a dramatiza sau eleva acţiunea (tipice mai mult filmelor), macină puterea şi credibilitatea universului construit, de cele multe ori, cu atâta migală. Am văzut de curând Sense8. Serialul este creat de cei care au produs şi scris Matrixul, Cloud Atlas, V for Vendetta, filme nene! După 3 episoade mi-am spus, „vă iert pentru tâmpenia numită Jupiter Ascending, vă iert pentru tot.” Felul în care şi-au luat tot timpul din lume pentru a prezenta şi construi personajele, secvenţele de neuitat apărute după, sincronizarea empatică a celor 8 planuri, atât de bine pusă la punct şi atât de greu de realizat (încerc să nu vă povestesc prea mult despre, e o surpriză plăcută). Eram îndrăgostit! Dar mi-a trecut rapid pe la episodul 10 (din 12), când au început să cadă bombele. Am tot rezistat tentaţiei de a huli felul în care este portretizat hacking-ul, măcar nu îţi arată prea multe, sunt doar vorbe, dar când au început să împuşte şmechereşte oameni de la 20 de metri cu shutgun-ul, iar cei nimeriţi să fie proiectaţi metri buni, am crezut că mă înverzesc. Pur şi simplu nu înţeleg acest uz al aberațiilor şi imposibilităţilor fizice în filmele actuale, mai ales din partea unor regizori şi scenarişti care e clar că sunt pasionaţi de fizică, hard science fiction, mecanică, ştiinţă în general… Băi fraţii Wachowski, uitaţi aici ce se întâmplă când trageţi cu calibrul 50 într-un corp care nici măcar nu se susţine singur. Nu zboară nicăieri!!! Asta a mai fost cum a mai fost, sunt atât de multe astfel de secvenţe în filmele americane, încât creierul îmi e sedat. Dar acţiunea trebuia să atingă anumite cote ale absurdului, nu ne putem limita la doar atât. Ne urcăm într-un Smart, lovim două maşini, facem un flik-flak şi cădeam tot pe roţi, scăpăm astfel de urmăritori, care cel mai probabil erau la fel de uluiţi de ce s-a întâmplat ca şi mine şi au uitat să mai vină după noi. Negrule ce!!! Nu înţeleg această manie a producătorilor americani de a proiecta şi rostogoli maşini prin aer, băi fraţilor, voi aţi văzut vreodată (sau măcar auzit) un accident în realitate, nu numai că e incredibil de înfricoşător, este de 100 de ori mai spectaculos şi puternic decât ce-mi vindeţi voi, nici măcar nu are sens să le înfloriţi. Uitaţi aici un film care ştie ce face. Incredibil(!), nicio maşină nu zboară nicăieri, niciuna nu se rostogoleşte, niciuna nu explodează şi cu toate astea secvenţa este mai bună de 100 de ori decât a voastră. Dar staţi, că n-am terminat, câteva minute mai încolo aflu că poţi să faci o bombă din produsele pe care le găsim în bucătărie. Sunt convins că poţi crea compuşi care să ardă efervescent, sau unii care să facă mult fum (unora dintre noi ne reuşeşte şi fără să amestecăm nimic), poate chiar şi ceva acizi toxici şi rapid reactivi, dar o bombă care să scuture o clădire?! WTF Wachowskis?! I-am spus soţiei: „fii te rog atentă cu făinile alea din bucătărie, nu vreau să vin o dată acasă şi să nu mai găsesc apartamentul.” Aţi stricat tot ce aţi construit, portretizările alea atente s-au dus dracu’, pentru că acum nu mă mai uit la ceva ce s-ar putea întâmpla în realitate, mă uit la poveşti, ce rost are să-mi mai fac probleme pentru eroi, când e clar că nu există pic de respect pentru adevărurile naturale şi fizice care ne înconjoară, care apropo, ar trebui să existe şi să fie respectate până şi în filmele cu supereroi şi/sau fantasy. De ce credeţi că tremură carnea pe noi/voi când ne uităm (de exemplu) la Captain Phillips? Pentru că ştim că tot ce vedem e zdrobitor de adevărat, simţim cum pericolul transcende ecranul şi ne înconjoară, suntem una cu eroii, care în niciun moment nu scot o aberaţie imposibilă din mânecă. Am ajuns la concluzia că 99% din scenariştii şi producătorii filmelor americane sunt, dintr-un anumit punct de vedere, proşti de bubuie, reuşesc să creeze cele mai incredibile şi tensionate situaţii, dar nu sunt în stare să-şi scoată eroii din ele fără a ne jigni inteligenţa.

Să revenim (mă simt mai bine acum, mulţumesc!). Aceste limite, create după cum le-a fost mai uşor producătorilor şi în totală contradicţie cu realităţile, chiar şi acestea ale unui joc fantasy, sunt din ce în ce mai greu de mestecat. Poate ar fi fost acceptate înainte de 2000, dar „astăzi” avem parte de titluri ca Witcher 3, Bloodborne, Dragon Age: Inquisition, Shadow of Mordor, BioShock Infinite… chiar şi fanii RPG-urilor clasice, cei care poate nu mai au timp sau sculele necesare să joace titlurile moderne, chiar şi ei ar trebui să ceară mai mult. Iar Pillars nu suferă doar din aceste puncte de vedere. Sincer, cred că toate planşele jocului la un loc, cu toate interioarele, canalizările şi micile secrete, tot, nu fac mai mult de 10% din universul prezent în Witcher 3, un joc în care nu există ecrane de load. Aici… intri într-o căsuţă de 4 metri pătraţi (vorba vine), care nu este nici măcar 3D, este cel mult 2.5D (nu-ţi sunt permise rotaţii, doar un zoom mărunt) şi aştepţi, câteodată mai bine de 10 secunde. Un joc care ar putea intra cu totul în memoria ram, chiar de două ori, acum că am făcut un upgrade, rulat de pe SSD, stă mai bine de 5-10 secunde pentru a încărca… nimic. Ajungi să-ţi urăşti cetatea pentru că de fiecare dată când te întorci pentru a vedea cum mai stau lucrurile sau pentru a mai elibera un nivel al subteranelor fără fund, o să te trezeşti înjurând. Să zicem că tocmai ce ai restaurat biblioteca. Bineînţeles că vrei să vezi cum arată şi dacă o poţi folosi în vreun fel sau altul. Click pe cetate pe hartă, loading screen, click pe poarta de la castel, aştepţi ca toţi eroii să alerge până în faţa lui, loading screen, click pe scara care duce la etaj, loading screen, în sfârşit am ajuns în bibliotecă. E frumoasă, dar plină de rafturi goale (deşi vizual arată ca şi cum ar fi burduşită), poate mă invită să mut toate cărţile şi pergamentele pe care le-am găsit în călătoriile mele aici. Odată mutate problemele partiam descoperit însă că nu mai am acces la ele, iar unele au informaţii interesante peste care-mi place să mai arunc un ochi înainte de a lua o decizie… Utilitate? Zero! Apoi, ce credeți, dau să plec, loading screen, @*#*(@!! Poate vă gândiţi să-i scuzaţi cum că în acest fel jocul poate fi rulat şi pe sisteme mai bătrâioare… ştiţi ceva, eu cred că jocul va rula mai prost pe un sistem vechi, decât o face… ce să aleg aici… Just Cause 2 cu toate setările la minim în 720p. L-am văzut jucat chiar şi pe laptopuri cu plăci video integrate Intel. Iar scopul şi dimensiunile lui JC2 sunt infinit mai mari şi, ce chestie, le-a reuşit fără ecrane de load.