Dacă ar fi jucat alte jocuri, le-ar fi plăcut ce au făcut alţii cu cărţile şi manuscrisele lor şi ne-ar fi dat din când în când un bonus pentru că le citim, sau ar mai fi deschis măcar alte linii de dialog. Ar fi plasat o reţetă sau un artificiu de gameplay în interiorul lor. Vorbind de reţete… în mai toate jocurile bune în care există, e o plăcere să le descoperi şi să experimentezi. În Pillars… nimic din toate astea nu se întâmplă. Ai un meniu separat unde poți augmenta echipamentul, unul în care creezi (vorba vine, dacă ai componentele necesare doar apeşi un buton şi atât) poţiuni şi altul în care… produci scroll-uri. Şi gata, toate reţetele sunt deja cunoscute, trebuie doar să strângi ingredientele. În plus, combinaţiile nu au niciun sens. Fiţi atenţi aici: să spunem că ni se pune pata şi vrem să creăm un pergament care ne dă puterea când îl citim (cred, jocurile uită să explice cum se întâmplă cu hârtiile de gen şi de ce sunt distruse după… mă rog, tot ce trebuie să știm este că ţin loc de magii şi pot fi, de obicei, aruncate de eroii care nu au astfel de valenţe), ce spuneam(?), aşa, care ne dă puterea când îl citim să aruncăm un con de flăcări către oricine stă în faţa noastră. De ce credeţi că avem nevoie pentru a crea un astfel de scroll? Un wyrt, adică o plantă medicinală, câteva perle în formă de lacrimă şi un sac plin de venin de la un păianjen uriaş. Ce drac de legătură au aceste obiecte cu focul şi cum le infuzezi proprietăţile într-un pergament? Probabil iar vă vine să-mi spuneţi: „băi Nicule, iar exagerezi.” Dar, aici chiar recidivez, haideți să vedem prin comparaţie cum funcţionează crafting-ul în Divinity. Pentru a crea un pergament avem nevoie de o bucată de hârtie, de o pană şi de o călimară. Hârtia poate fi cumpărată, găsită sau creată, din lemn pasat, presat la cald – avem nevoie şi de un furnal. Pana de scris poate fi cumpărată, găsită (aţi înţeles idea, nivelul de la care poţi porni în a inventa ceva e opţional şi variat) sau creată, după ce băgăm un cuţit într-o pernă, alegem una care ne place şi o ascuţim. Cerneala standard nu are însă puterea necesară de a crea ceva magic, pentru a funcţiona trebuie să fie infuzată cu praf de pixie. Care, la rândul lui, poate fi obţinut prin amestecarea altor prafuri care şi ele ajung în acel stadiu prin zdrobire – avem nevoie de mojar şi pistil. Apoi, scriem noi frazele pe foaie, dar cum facem ca hârtia să prindă viaţă şi putere? Avem nevoie de ceva esenţe tari, recuperate după ce omorâm un elemental. Dacă spiritul era de foc şi pergamentul rezultat va avea aceleaşi veleități. Dacă era de apă… Cât de mişto poate fi acest proces de meşteşugărit prin comparaţie? Nu mai spun că unele părţi ale reţetelor mai puternice trebuie ghicite şi experimentate din ce mai auzi de la bătrâni şi din ce mai citeşti prin cărţi. Am mai spus-o şi în review-ul lui Divinity, sunt câţiva maeştri de mult apuşi în acest joc care erau la fel de paranoici ca şi Michelangelo când venea vorba de scrierile lor şi de cine s-ar putea folosi de învăţăminte. Ce atingere meseriaşă, ce atenţie la detaliu…

Pillars of Eternity a fost prezentat ca un succesor spiritual pentru Icewind Dale, Baldur’s Gate şi Planescape: Torment. Nimeni nu s-a îndoit de adevărul din spatele acestor afirmaţii pentru că cei care urmau să-l creeze erau maeştrii care ne-au dăruit de-a lungul timpului Fallout 1, 2 şi New Vegas, Planescape: Torment, Arcanum, seria Icewind Dale şi i-au ajutat pe cei de la BioWere cu Baldur’s Gate 1 şi 2. Cât de bine sună acest CV? Dar, din păcate, nu s-au ridicat, ca şi complexitate, nici măcar la jumătate din ce au creat în trecut. Au cerut 1.1 milioane pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit. Şi mi-aţi putea spune: „băi Nicule, e un Kickstarter, e normal ca jocul să nu aibă aceleaşi dimensiuni şi complexitate ca celelalte” şi tind să vă dau dreptate, ba chiar acest fapt a atârnat greu în momentul în care am acordat nota, dar (alt dar), au primit 4 milioane în loc de 1 – cât credeau ei că aveau nevoie. În niciun moment nu au spus, băi, o să fie totuşi o variantă light a jocurilor de demult, facem cât putem. Nici măcar după ce l-au lansat nu am auzit nimic de genul. I-aş fi iertat şi apreciat dacă s-ar fi întâmplat şi sunt convins că nu aş fi fost singurul, vorbim aici de nişte legende ale industriei, oameni pe care mulţi dintre noi îi iubim şi de la care dorim alte şi alte jocuri. Aşa, pare că ori au minţit şi ne mint în continuare, ori că habar nu aveau cât o să coste un astfel de joc. Oare cum ar fi arătat Pillars dacă nu ar fi primit decât 1.1 milioane? L-au mai şi lansat la 45 de euro. Prin comparaţie Divinity s-a lansat direct la 40 şi este de două, trei ori, mai complex. Larian Studios nu a spus în niciun moment cum că jocul o să fie pe acelaşi palier cu clasicii şi au cerut doar 400 de mii de dolari, dar nu pentru a crea jocul, ci pentru a-l şlefui, pentru a-l duce acolo unde credeau ei că o să fie perfect. Au primit aproape un milion şi s-au descurcat de minune, pentru că ei chiar ştiau ce aveau de făcut, pentru că ei investiseră deja mai bine de 5 milioane din banii lor.

Nu am jucat Icewind Dale, aşa că nu pot face o comparaţie directă, dar Baldur’s Gate şi Planescape: Torment… să fim serioşi. Au trecut mai bine de 10 ani de când am terminat BG2 şi extensia Throne of Bhaal, aşa că nu trebuie să puneţi mare preţ pe tot ce urmează să spun, eram uşor impresionabil atunci, încă descopeream ce înseamnă RPG-ul şi, aşa cum vă imaginaţi, BG2 a dat cu mine de pământ. Îmi aduc aminte însă cu bucurie de multe din locurile vizitate (mare lucru), era ceva mistic în spatele lor, ceva deosebit, ceva diferit de locaţiile medievale şi de universul tolkienesc de care sunt (acum) atât de sătul. Pillars, cu tot universul lui original şi unic, nu reuşeşte să iasă din aceste tipare şi parcă toate lighioanele cu care m-am luptat le-am mai văzut în altă parte. Măcar dacă ar fi avut personalitate. Îmi mai aduc aminte cum, în BG2, ca să omori un trol trebuia ca ultima lovitură să fie de foc sau cum unele din arme şi inele erau blestemate şi nu mai puteau fi dezechipate… de fapt, lipsa efectelor negative, de orice fel, venite din orice plan, fie personal, fizic, coincidental, este o problemă a întregii industrii. Foarte rar mai găseşti acum un RPG care să aibă tupeul să-ţi arunce în cârcă rezultate negative dacă alegi să fi bun. În trecut, unul din companionii mei, o elfiţă frumoasă, mi-a spus în mijlocul pădurii, „nu mai pot sta lângă tine, nu pot fi lângă oameni care omoară animale.” Şi a plecat, şi nu era nimic de făcut, pentru că stilul meu de joc, obsedat de explorare, nu-mi permitea să nu omor animalele care mă atacau. A fost, într-un fel, o lecţie de viaţă – dacă un animal te atacă nu înseamnă că merită omorât… Nu îmi aduc aminte exact care joc mi-a oferit acest şoc, oare era Arcanum?

Nu cred că mai trebuie să subliniez că nimic de gen nu se întâmplă în Pillars, toţi companionii pe care-i poţi recruta sunt penibili de lipicioşi şi stoici dacă alegi să fii bun (nu pot să raportez, din păcate, ce se întâmplă dacă eşti rău, nu am încercat) şi din ce îmi dau seama nu există niciunul care să te refuze sau să plece dacă nu le arăţi din când în când şi partea neagră a sufletului tău (aşa cum se întâmpla în trecut cu companionii de tip lawful, neutral sau chaotic, evil). Vorbind de Arcanum, nu înţeleg cum aceiaşi oameni care au creat acea demenţă au reuşit să regreseze atât de mult. E ca şi cum şi-ar fi pierdut imaginaţia pe drum. Arcanum: Of Steamworks and Magick Obscura, este unul dintre cele mai deosebite jocuri pe care le-am încercat vreodată. O lume în care ştiinţa se înfruntă cu misticul şi cu magicul. În care steampunk-ul şi mecanismele, industria în general, începe să câştige teren în detrimentul magiei şi a credinţelor. Personajele (deşi şi ele tipic tolkieneşti) şi quest-urile sunt incredibile şi pot fi narate mai departe, aşa cum bine ne-a şi arătat Elessar în Level-ul din iunie 2009, sub formă de nuvelă. Nici nu-ţi dai seama că cineva îţi descrie întâmplările dintr-un joc când se apucă de povestit, atât de frumoase şi de stufoase sunt. Crafting-ul? În Arcanum parcă mi-l aduc aminte de două ori mai complex şi mai frumos expus chiar şi decât în Divinity. Unde au dispărut toate astea?