Aproape toate locaţiile prin care Pillars m-a purtat au fost tipice, banale chiar. Castele, păduri, canalizări… cred că problema este că s-au autolimitat, toate planşele sunt dreptunghiulare şi toate oraşele mari (doar două) sunt împărţite în sectoare. Pierd în acest fel din grandoare, pentru că ştii, imediat ce deschizi harta, unde o să se termine. Îmi aduc aminte cum în BG2 am ajuns la un moment dat într-o piaţă-carnaval care sălășluia în mijlocul unei arene cu o arhitectură ce aducea cu templele islamice. Deşi încă nu vorbisem cu nimeni, simţeam istoria din spatele acestui loc, îi simţeam puterea şi personalitatea. Planşele din Pillars, par mult mai sterile din acest punct de vedere. Armele, la fel. În timp ce in BG2, lângă banale săbii am găsit praştii, bice de lupta, chiar şi harpe. Ce părere aveţi de o harpă ca şi unealtă ofensivă? Când am construit prima armă mai deosebită a trebuit să fur una din bucăţile care-mi lipsea. Eram supărat, pentru că nu am reuşit să o fac fără să fiu prins şi am fugit ca un laş, dar a meritat, pentru că s-a dovedit a fi cu adevărat extraordinară. În Pillars pur şi simplu nu-ţi pasă, toate sunt unelte, nimic nu sare calul ca şi damage, chiar dacă sunt marcate ca unice, în timp ce poveştile din spatele celor mai „speciale” nu reuşesc să ridice nici măcar o sprânceană. Existau apoi în BG2 multe locuri în care aveai impresia că ai ajuns din greşeală şi că nu ar trebui să fii acolo. Când am descoperit muştele alea atât de periculoase (toate atacurile lor erau mentale), ce păreau din altă lume, nu mi-a venit să cred, când am aflat mai apoi că intuiția nu m-a trădat şi că, de fapt, chiar erau extraterestre, dar mai ales care erau implicaţiile existenţei lor pe Pământ…

Din fericire rasa îşi face apariţia şi în Pillars (sau mă rog, una foarte asemănătoare, nu am verificat) şi, deşi sunt mult mai uşor de găsit şi înfruntat, m-am bucurat când am descoperit că side-quest-ul ce le-a fost atribuit este unul dintre cele mai bune ale jocului. Mini-povestea este printre singurele care influenţează direct un alt quest, care, incredibil, pare chiar important în economia story-ului principal. Implicaţiile alegerilor posibile te fac să te gândeşti bine de tot la ce urmează să faci. Acest quest subliniază însă un alt mare minus al lui Pillars. 90% din ele sunt prea liniştite, sunt interesante, e adevărat, dar nu se calcă pe cozi, nu-ţi cer să-ţi murdăreşti mâinile şi sufletul suficient, de cele mai multe ori există rezolvări pozitive mult prea clare şi din nou, jocul nu are tupeu. În Divinity s-a întâmplat frecvent să nici nu vreau să mă ating de ce îmi sugerau cei cu care vorbeam, atât de nebuneşti erau cererile. În plus, mai mereu acţiunile mele aveau un impact imediat asupra oamenilor din jur, de multe ori îţi era şi frică să acţionezi în vreun fel sau altul (asta bineînţeles dacă ţii la role play în jocurile tale şi alegi să fii bun). În Pillars îţi creşte sau scade reputaţia în funcţie de ce alegi să faci în fiecare zonă, dar, per total şi în timp, nimic nu se schimbă, ceea ce până la urmă te aruncă-n nepăsare. Am ajutat undeva în prima parte a jocului un cuplu şi am recomandat soţiei să-i mai dea o şansă păduchelui de lângă ea, au rămas împreună, dar el nu şi-a schimbat felul, am tot revenit de-a lungul lunilor să văd cum evoluează lucrurile… nimic, aceleaşi dialoguri generice de la început. Mai, mai că-mi venea să-i omor pe amândoi. Prin comparaţie, în alte jocuri (oare era chiar BG2?) unele din satele pe care le-am salvat de la pierire mi-au ridicat şi statuie. Nu o să uit niciodată cum cineva în mijlocul pădurii m-a rugat să-i caut fiul şi cum mi-am spus: e timp, lasă-mă întâi să-mi fac hatârul şi să cercetez toată casa şi împrejurimile… l-am găsit mort, am ajuns, se pare, prea târziu.

Diferit de BG2, am terminat Planescape Torment acum 3-4 ani, eram deja un veteran al RPG-urilor, destul de bine format din punct de vedere intelectual şi, la fel de important, ajunsesem să înţeleg engleza la un nivel avansat. E important în aceste jocuri să poţi să citeşti cu uşurinţă, dar mai ales să înţelegi subtilităţile lingvistice. Nu vă apropiaţi de ele (inclusiv de Pillars) dacă nu vă place să citiţi dicţionare întregi despre ce se întâmplă. Nu vă mai povestesc despre anii lumină la care se află PT faţă de PoE când vine vorba de originalitatea lumilor şi a personajelor prezentate, încep să devin plictisitor, dacă nu chiar enervant şi insultător pentru cei care au jucat Pillars şi le-a plăcut. Nu vă supăraţi prea tare, şi mie mi-a plăcut, dar, sunt de părere că trebuie să realizăm (sau să ne aducem aminte) că a existat mai bine de atât şi să cerem mai mult, mai ales când ni se spune că vezi Doamne, PoE este un succesor spiritual al clasicilor. Altceva vreau să subliniez. Titlurile de gen, în care acţiunea este privită de undeva de sus, pot deveni mult mai puternice decât cele la persoana întâi sau a treia, dacă reuşesc să ne pună imaginaţia în mişcare. Am mai adus în discuţie ce urmează spun, dar găsesc idea importantă. Aici nu contează că nu vedem un tablou, sau expresiile unui interlocutor, atâta timp cât sunt descrise. Mintea noastră e mai mult decât capabilă să umple spaţiile, de fapt este atât de puternică încât o descriere cu cap a unei bătălii (de exemplu) s-ar putea să o facă mai măreaţă şi mai impresionantă decât orice experienţă vizuală. Aici excelează Planescape Torment. Tot ce-ţi povestesc cei pe care-i întâlneşti, descrierile fizionomice, ale sentimentelor, ale grimaselor, ale obiectelor, ale situaţiilor, toate creează o lume unică la care ajungi să ţii mult mai mult decât la altele pentru că ţi-ai imaginat-o, într-un fel şi tu ai luat parte la crearea ei. Nu înţeleg cum aceiaşi producători au reuşit să uite, sau să nu înţeleagă, elementele care le-au dat grandoare jocurilor anterioare. Poate pur şi simplu au avut prea mare încredere în avansul tehnologic, în ce putem face astăzi din punct de vedere grafic (unde Pillars, o să vedeţi mai jos, excelează) şi au considerat că nu mai e nevoie de atâtea descrieri. Părerea mea este că au greşit şi cred că până şi Divinity, un titlu în care textele nu sunt la fel de… pretenţioase, a făcut o treabă mai bună din acest punct de vedere.

Cele mai bune şi mai interesante descrieri ale jocului sunt asignate NPC-urilor aurii care sunt creaţi pentru a le mulţumi patronilor ale căror donații au depășit o anumită sumă în campania Kickstarter. În joc, puterea eroului nostru este de a interacţiona cu sufletele oamenilor şi de a le vedea amintirile cele mai puternice. Multe din poveştile Gold-zilor sunt foarte bine etalate, de la incendii îngrozitoare, la simple descrieri ale unor mirosuri care le-au schimbat viaţa. Singura problemă este că toate aceste mici istorioare nu au nicio legătură directă cu story-ul sau quest-urile jocului. Toate aceste (prea multe) NPC-uri ajung rapid să fie un minus, o dată pentru că te fac să realizezi cât de interesantă e puterea pe care o ai şi cât de bine şi de complex ar putea fi folosită într-un RPG, cu atât mai mult cu cât Pillars începe, ca şi Divinity, cu o investigaţie de mari proporţii. Dar şi pentru că aceste povestioare sunt mai interesante decât toate celelalte descrieri şi cărţi ale jocului. Ba chiar şi decât multe dintre dialogurile pe care le porţi cu celelalte NPC-uri, cele care chiar duc povestea mai departe. Nu ştiu cum au reuşit să ajungă în această situaţie, presupun că au angajat un intern, l-au rugat creeze toate aceste amintiri şi, felicitări, baiatu’ le-a dat peste nas rău de tot. Să nu uit, puterea de care vă povesteam, cea care ne lasă să interacţionăm cu sufletele, nu cred e folosită de mult de zece ori pe tot parcursul aventurii – şi numai atunci când vor producătorii, bineînţeles.