Mai ştiu? Mai ştiu. Câteva dintre clasele de eroi din care putem alege sună demenţial, dar în practică… Un chanter, de exemplu, este un luptător care cântă în timp ce luptă, iar toate trilurile lui sunt ori buff-uri pentru echipă, ori debuff-uri pentru atacatori. După ce termină 3 piese (ori 4, ori 5, în funcţie de necesar), incantaţiile pe care le cunoaşte devin active şi pot fi folosite. Trei schelete care să lupte lângă echipă, nicio problemă, fulgere nimicitoare, fantome, frică şi aşa mai departe, din nou, nicio problemă. Nu mai spun că ordinea în care cântă trilurile poate fi rearanjată după nevoie. În mare, toate luptele încep cu o rafală de săgeţi şi proiectile, aşa că, de ce nu am începe cu ceva care ar mări viteza de tragere şi reîncărcare a arcurilor, arbaletelor şi carabinelor pe care le avem în dotare. Cum luptele devin rapid intime, un cântec care să reducă puterea de tăiere şi străpungere a armelor inamicilor pare o alegere bună, nu? Şi aşa mai departe. Chanter-ii sună ai dracu de bine, originali, flexibili, complecși, dar, 80% din lupte se vor termina înainte să apuce să termine cele 3 cântece pentru a fi în stare să arunce o incantaţie, nici nu mai vorbesc de 4 sau 5. De cele mai multe ori ai impresia că nu-şi aduc aportul, ceea ce sunt convins că nu este adevărat, buff-urile şi debuff-urile pe care le aplică m-au ajutat cu siguranţă în toate luptele pe care le-am dus, dar efectele lor nu sunt suficient de vizibile, impactul în bătălii ar fi trebuit să fie mai convingător. Producătorii ar fi trebuit să creeze aure, inamicii să fie perceptibil încetiniţi, echipa să strălucească când unul din atribute este umflat, nu ştiu, ceva. Nimic. În scurt timp devin şi plictisitori pentru că trilurile şi incantaţiile nu pot fi învăţate (deblocate) decât în momentul în care urcă în nivel (adică rar) şi mai sunt şi puţine la număr. Ar fi fost atât de interesant şi satisfăcător să mai înveţi un cântec de la o bătrânică pe care ai dat click doar aşa, într-o doară, sau poate din conexiunile alea pe care le tot faci cu spiritele auriilor, poate din cărţile aruncate peste tot, sau mă rog, din cele la care ajungi mai greu… în felul acesta ar fi dat valoare şi ar fi legat elementele jocului între ele… dar, cine are timp de aşa ceva? Faptul că textele sunt nimicuri (deşi ar trebui să fie exact invers, într-un univers care pune atât de multă valoare pe informaţie, ştiinţă şi inteligenţă) îţi este subliniat de două ori pentru că Rua Kana (chanter-ul echipei) este un personaj grandios care iubeşte cărţile şi aventura într-un mod debordant.

Norocul meu că m-am uitat peste tipul de „vrăji” şi efecte pe care clasele le pot arunca şi am decis să fiu un Cipher, un fel de mentalist care se joacă cu minţile inamicilor: paralizii, seduceri, interdicţii, blocaje, toate îmi par foarte importante în luptele mai complexe şi le prefer mereu multor altora. Cipher-ii s-au dovedit a fi şi clasa cea mai puternică şi versatilă la începutul jocului, pentru că, deşi au în arsenal mai puţine „vrăji” decât, să zicem, un druid sau un preot, le pot recasta după fiecare luptă. Toate celelalte clase de eroi care folosesc „magia” nu pot arunca, până la un anumit nivel, decât un număr fix de „vrăji”, după care sunt nevoiţi să se odihnească, dacă doresc să le refolosească. O mecanică de joc pe care am găsit-o iniţial restrictivă şi fără logică (deşi există în acest tip de jocuri încă de la începuturi), Dar… (în sfârşit un dar pozitiv).

După toate aceste pagini, parcă vă şi văd cum mai derulaţi o dată articolul până la notă şi vă întrebați contrariaţi, „atât de multe bile negre şi totuşi o notă atât de mare?!”. Am înclinat mult timp către un 7 – 7 virgulă 5, dar… trebuie să fiu sincer atât cu voi, cât şi cu mine. În ciuda tuturor minusurilor prezentate până acum, în ciuda tuturor stângăciilor, în ciuda a tot ce vroiam eu să fie, Pillars tot a reuşit să mă ţină acolo şi să mă surprindă. Chiar dacă nu aduce nimic nou şi e, din anumite puncte de vedere, de-a dreptul jignitor, are totuşi suficientă personalitate şi… intelect, cât să se facă interesant. Doar am vorbit pe 8 pagini despre el. Universul expus reuşeşte să fie mai… cult decât cel al majorităţii RPG-urilor lansate în ultimii ani. L-am terminat cu bucurie şi foarte rar m-am plictisit.

Cetatea, în ciuda tuturor minusurilor pe care vi le-am înşirat, vine cu un bonus care le striveşte sub greutatea lui pe toate. Sub castel, un om nebun a săpat şi construit o întreagă altă lume. Subteranele fără fund ale Caed Nuei sunt mai deosebite şi mai dure decât ce descoperim în majoritatea dungeon crawler-erelor actuale. Acesta este locul în care revii pentru a testa noi strategii şi pentru a-ţi măsura forţele. Nu faceţi ca mine, nu vă încăpăţânaţi să atingeţi fundul imediat ce aţi descoperit Od Nua, luptele pot deveni plictisitoare, frustrante chiar, pentru că nivelurile temniţei nu ţin cont de nivelul la care eroii tăi au ajuns (ce bine). Reveniţi din când în când, mai cuceriţi un etaj două şi minunaţi-vă în faţa nebuniei grafice. Poate că planşele nu sunt atât de complexe ca cele din trecut, nu au stat să gândească istoria din spatele lor, dar artistul grafic care a creat pentru Pillars este fără doar şi poate un geniu. Frumuseţea jocului este incontestabilă şi reuşeşte să dea de pământ cu multe din titlurile moderne. În ciuda locaţiilor banale prin care te poartă, planşele, ajutate de sunet, reuşesc nu numai să fie deosebit de frumoase, ci şi să imprime emoţii, insecuritate, frică. Nu de puţine ori m-am trezit că apăs butonul de quick-save doar pentru că simţeam că după următorul colţ o să dau de dracu’.