AI-ul inamicilor este slăbuţ, dar producătorii au mascat acest minus prin varietate. Strigoii nu pot fi daţi gata la fel de uşor cu aceleaşi vrăji şi arme pe care le foloseşti împotriva cavalerilor cu armuri grele, spațiile deschise şi oponenţii numeroşi necesită o abordare cu totul altfel, păianjenii îţi pot imobiliza întreaga echipă, vrăjitorii sunt foarte rezistenţi la atacurile mentale şi aşa mai departe. Chiar dacă formula de atac nu prea se modifică, dacă alegi hard rar te vei plictisi. Cu atât mai mult cu cât jocul împinge către… cumpătare. Aşa cum am spus, faptul că din când în când trebuie să dormi pentru a-ţi reface forţele, atât din punct de vedere mental cât şi fizic, mi-a părut o limitare prostească, cu timpul însă am realizat că are un efect benefic asupra ritmului şi atmosferei. Cum pe hard nu poţi căra cu tine mai mult de două pachete de camping (nu mă întrebaţi de ce eroii nu pot dormi într-o căbănuţă părăsită din pădure, dacă nu au aceste truse cu ei… poate au PTSD) şi nici nu ştii în ce moment o să dai peste un monstru care va da cu tine de pământ, tinzi să menajezi echipa şi să faci compromisuri. Eşti mereu într-o stare de nelinişte, „lasă că reuşesc să-i omor pe ăștia doar cu arcurile şi săbiile, păstrez vrăjile mai puternice pentru mai încolo.” „Aoleu, tot mai apar, aoleu mor!” „Bine, hai, poate doar o rază tămăduitoare… concentraţi-vă!” „Uf… anduranţa primului front de luptători e deja la limită, inamicii o să înceapă să le sape sănătatea, iar rănile nu se refac fără somn… fir-ar(!)… nu mai avem decât un rând de pijamale şi nu am reuşit să trecem nici măcar de jumătatea catacombelor.” Unul din viteji moare… „L-aţi omorât pe Aloth?! V-a luat dracu(!), dau quick load şi arunc cele mai puternice vrăji pe voi!!!” „… dar, dacă nu am ajuns nici măcar la jumătatea drumului şi sunt deja atât puternici, peste ce o să dau mai încolo?! Şi cum o să fac faţă?” Şi aşa mai departe. Nu vă faceţi griji, inamicii nu se respawn-ează după ce aţi părăsit zona. Puteţi reveni oricând. Cu toate astea, aceste mici artificii de gameplay – numărul limitat de kit-urile de somn şi imposibilitatea de a reface rănile fără a dormi – îşi fac treaba şi adaugă un foarte interesant strat de automoderaţie şi chibzuială în cadrul luptelor. Bătăliile în care decizi să te descătuşezi, devenind astfel mult mai impresionante şi satisfăcătoare.

Aloth?! Este unul dintre companionii care pot fi recrutaţi pe parcursul aventurii. Pillars nu vine cu multitudinea de opţiuni, în dialog şi curtare, cu care veneau BG2 şi Arcanum, dar sunt cât se poate de mulţumit cu portretizarea eroilor, cu personalităţile pe care au reuşit să le creioneze şi avansul timid către… prietenie, în defavoarea romanţelor oarecum forţate ce apar în titlurile de mai sus şi chiar şi în cele moderne, ca Mass Effect sau Dragon Age. Ţin să dau un singur exemplu mărunt. Unul dintre companioni are dedublare de personalitate (oare? Sau oare două suflete se adăpostesc în acelaşi corp?) şi te roagă să-l ajuţi să-şi ţină sub control jumătatea mai puţin educată şi mult mai impulsivă. Ca orice om normal, începi să selectezi răspunsurile care crezi că o să-l întărească, dar… ce faci când afli că un alt companion a început să îndrăgească partea mai neşlefuită a primului erou. O femeie prinsă în corpul unui bărbat care, acum îmi dau seama, are o figură cam androgină, ca mai toţi elfii. Problema ridicată mi-a explodat creierul. Oare în realitate, într-o situaţie similară, o să fii considerat homosexual şi până una alta, ce importanţă are cum o să fi catalogat. Na! Mai intervino acum dacă poţi.

Poate că jocului îi lipseşte gameplay-ul complex, quest-urile complicate şi atingerile pline de tupeu, ale celorlalte titluri înşirate până acum, când vine însă vorba de storyline… Dacă ce se întâmplă în Divinity poate fi comparat cu Supernatural atunci Pillars este Penny Dreadful. Dar, parcă şi când îl compar cu Penny îmi pare că-l jignesc (mare lucru). Pillars nu este doar o poveste, este un studiu de caz asupra unei societăţi în care oamenii ştiu că spiritele (în sensul de suflet) există. Pot fi manipulate, transferate, încarcerate şi aşa mai departe. Pillars clădeşte un univers în care toată lumea crede în reîncarnare, în care faptul că duhul continuă să existe după ce murim este o certitudine şi nu doar o speranţă. Aşa cum vă puteţi imagina, într-un astfel de plan credinţele şi zeii sunt mult mai puternic înfipte în realităţile zilnice, dar toate aceste aspecte sunt puse sub semnul întrebării de faptul că din ce în ce mai mulţi (alarmant de mulţi) copii se nasc fără… conştiinţă. Nu pot să vă spun mai mult de atât, deja v-am spus prea multe, ţin însă să subliniez că Pillars este printre singurele jocuri care la sfârşit m-a pus să aleg între cinci, şase, tipuri de gri şi m-a dat pe spate cu puterea şi logica lor. M-a făcut să realizez cât de importantă este… fir-ar… spoiler.