Datorită părții multiplayer-cooperativ, jocul te roagă la început să creezi doi eroi în loc de unul, una din caracteristicile interesante pe care le poți alege fiind personalitatea lor. Am exclamat impresionat și am ales cu curaj random pentru amândoi. Mare greșeală. În timp, vitejii mei au început să se contrazică din ce în ce mai des. Ceea ce sună foarte bine, dar din păcate execuția lasă și aici mult de dorit. Comentariile nu sunt nici pe departe la fel de haioase sau interesante/personale ca cele din… Wizardry (de exemplu), unde, nu o să uit niciodată, personajele mai duse cu capul, odată reînviate, aveau mereu ceva de comentat, „maică-ta ți-a transmis salutări din iad”, în timp ce celelalte mai răbufneau din când în când, „credeam că am scăpat de el.” Pe parcursul aventurii relațiile dintre componenții grupului tău se strângeau sau destrămau, unii dintre ei putând chiar și să se îndrăgostească, aluziile și comentariile fiind mult mai subtile decât mai tot ce văd astăzi pe la televizor. În Divinity: Original Sin, din păcate, nu o să descoperiți astfel de finețuri. Ba din contră, celălalt tu pare că de cele mai multe ori te contrazice doar de dragul de a te contrazice, moment în care, pentru a face totul și mai negru, RPS-ul face ochi din nou și ești obligat să dai cu banul pentru a decide cine are dreptate, tu sau tu? E ca și cum ai avea dedublare de personalitate, dar Tu Doi e un idiot. Au împins, cred, această găselniță, pentru că au dorit ca în cooperativ să existe interacțiune și la acest nivel, al discuțiilor, între cei care joacă. Problema e că în single nu prea are sens. Pe când în doi, de cele mai multe ori prietenii o să cadă de acord asupra a ceea ce e de făcut mai departe, cu mult înainte ca jocul să-ți dea posibilitatea să-ți contrezi confratele. Iar când jocul reușește într-adevăr să te nimerească, când într-adevăr ai îndoieli asupra a ceea ce e de făcut, celelalte răspunsuri nu sunt variații ale alegerii inițiale, sunt exact inversul a ceea ce crezi că e bine (sau rău) de făcut.

Ar fi putut să ocolească atât de ușor această problemă, ba chiar ar fi îmbunătățit considerabil experiența de joc, dacă eroul cu numărul doi și-ar fi spus părerile sau/și ar fi încercat să te convingă și astfel ar fi deschis noi linii de dialog și, implicit, abordări. Alegerea finală asupra a ceea ce e de făcut/răspuns rămânând a ta. Doi eroi în loc de unul le-ar fi permis scenariștilor și să-ți atragă atenția asupra unor fațete mai puțin evidente ale problemelor morale, asupra unor detalii mai puțin vizibile datorită camerei izometrice, să-ți mai aducă aminte de una alta, să mai facă o glumă etc. Prea puțin și prea rar din toate astea se întâmplă și e mare păcat. Larienii nu pot fi faultați prea tare pentru aceste minusuri, au făcut cât au putut, dar… RPS-urile cred că au impus mai multe quickload-uri decât toate decesele și greșelile grosolane în manipulare pe care le-am făcut. Ecranul de load devenind foarte plictisitor după ce am învățat pe dinafară sfaturile din bara derulantă… Ca negrul să fie și mai negru, jocul știe și ce alegi, între foarfecă, piatră și hârtie, pentru că niciodată nu alege același lucru ca și tine. Ceea ce te face să crezi că poate oricând trișa și pentru a doua oară imersiunea se duce pe apa sâmbetei. Noroc că undeva după trei sferturi din joc am descoperit un bug care m-a lăsat să termin instant și cu succes toate minijocurile tip.

În mai toate titlurile amintite la începutul articolului descoperi „NPC-uri” pe care le poți convinge să te urmeze și să facă parte din echipa ta. Același lucru se întâmplă și în Original Sin, cu posibilitatea formării unei brigăzi cu maxim 4 componenți, care-ți va permite soluții și abordări mult mai complexe pe câmpul de luptă. Dar (fir-ar!), din păcate, acei 100 de mii de dolari care s-au dus către transformarea mercenarilor în companioni, nu au fost cheltuiți cu spor. Până mai ieri (ultimul update mai adaugă doi) numai doi astfel de tovarăși de arme existau în joc. Niciunul dintre ei deosebit de interesant, atât ca personalitate, side-questuri sau trecut. Prin comparație cu Baldur’s Gate 2 și Torment… nu există nicio comparație. Puțini sunt cei care cred că-i vor uita vreodată pe Minsc și Boo sau pe Morte și Annah. La fel cum la fel de puțini își vor mai aduce aminte peste 10 ani de Madora sau Jahan.