W:TNO îşi aruncă epicul personaj principal cu trăsături ariene şi atitudine de Hebrew Hammer, William Joseph „B.J.” Blazkowicz, direct în miezul acţiunii – mai precis într-un asalt eroic asupra fortăreţei generalului Wilhelm „Deathshead” Strasse. Atacul aerian condus de forţele Aliate este întâmpinat de furia totală a unei armate naziste ultra-tehnologizate, superioară din toate punctele de vedere. Inutil a spune că situaţia devine critică pentru bunicul lui Billy Blaze (aka Commander Keen) şi cei doi camarazi ai săi, Fergus Reid şi Probst Wyatt mai repede decât ai zice „Shabbat shalom, motherfuckers!” – de fapt, trauma înfrângerii lui B.J. îşi spune cuvântul, fizic şi moral

Producătorii au reuşit să transforme naziştii în figuri înspăimântătoare, un soi de monştri din filmele horror cu buget redus, dar această direcţie artistică se potriveşte perfect cu atmosfera universului prezentat în The New Order. Scena în care eşti forţat să alegi între Fergus şi Probst pentru a-i satisface sadismul lui Deathshead devine dureroasă, frustrantă, generând emoţie negativă şi ură pentru violenţa macabrului general. Îţi vei dori să stingi focul cu foc, să pui mâna pe o armă în scopul unui masacru rupt din Stranglehold-ul lui John Woo – catharsis oferit de incipit şi introducerea superbei Anya. Mai departe, Wolfenstein se scufundă într-o istorie alternativă industrializată, militarizată şi dictată până la cele mai mici aspecte de către aparatul nazist. Utilizând un plot device inteligent (ştiu că l-aţi jucat deja), acţiunea avansează până în 1960, când B.J. se trezeşte din starea vegetativă mulţumită îngrijirii primite în azilul familiei poloneze Oliwa.

Încearcă noul Wolfenstein să facă propagandă iudaică gratuită, ori este cumva vorba despre ridiculizarea Holocaustului prin supra-dimensionarea istoriei reale, prin parodiere? Eu tind să nu fiu de acord cu niciuna dintre variantele vehiculate în mediile de discuţie ale internetului, căci prefer să cred în voinţă producătorilor de a realiza un joc cât mai loial moştenirii seriei, moştenire ce include trimiteri dure, crude, volatile, către dramele celui De-al Doilea Război Mondial. Această stare emite propriile unde de efect în câmpul stilistic. Tensiunea este dezamorsată rapid în cazul celor obişnuiţi cu ideea de FPS old-school din spatele jocului, cu tot cu prezenţa însemnelor iudaice din anumite niveluri şi trimiterile către necesitatea unui act răzbunător evreiesc. Gândiţi-vă la un exploitation movie – în liniile subgenului rape and revenge film (aka rape/revenge, rape-revenge). În fond, protagonistul trece printr-o experienţă incredibil de dureroasă şi găseşte mijloacele necesare luptei împotriva unui imperiul global (şi nu numai) al răului, ajutat de un cast secundar suculent şi un story coerent.