Un amănunt interesant și care mi-a plăcut e că luptele din joc nu se soldează, de obicei, cu morți violente. După ce sunt învinși, inamicii nu mor, ci se ridică amărâți de pe jos și pleacă să-și lingă rănile. Parcă e totuși o schimbare binevenită din peisajul altor action-uri open-world, în care NPC-urile mor cu sutele pe străzi. Plus că, atunci când chiar moare cineva, evenimentul are astfel un impact mult mai mare.

Cei care își doresc din când în când o pauză de la povestea principală au la dispoziție o groază de metode alternative de petrecere a timpului – biliard, poker, karaoke, baseball, dansuri, întâlniri cu gagici, pariuri la wrestling în bikini și alte bazaconii, toate însoțite, desigur, de mini-jocuri. Niște activități mai meticuloase, dar și mai bănoase, sunt afacerile întreprinse de cei doi protagoniști, de care ziceam în paragraful anterior. Astfel, Kazuma se poate ocupa de un întreg imperiu imobiliar, cu proprietăți cumpărate pe bani grei, chirii și tot tăcâmul, în timp ce Goro Majima e patron de club și trebuie să angajeze tot felul de domnișoare în funcție de diverse, hmm… atribute.

Chestia asta cu clubul e cam dementă prin cât de mult micromanagement presupune, de la urmărit skill-urile fetelor și până la a le cumpăra diferite haine care să le dea bonusuri la Sexy, Cute sau Funny, apoi avut conversații spumoase cu ele și așa mai departe. Mie până și ieșitul forțat la suc cu fetele din San Andreas mi s-a părut plictisitor și nenecesar. Să devin patron virtual de club ar fi fost de-a dreptul agonizant, așa că am preferat mai degrabă misiunile secundare. În număr de aproximativ o sută, sunt destul de interesante și distractive, iar completarea lor cu succes aduce cu sine diverse recompense.