Beneficii? Mai ales pentru laptopuri: SSD-urile nu au componente în mişcare şi sunt mult mai rezistente, consum redus de electricitate, ocupă (dacă e nevoie) mai puţin spaţiu, timpul de acces către date este muuult mai mic şi aşa mai departe. În plus, tehnologia nu pare că-şi va atinge limitele prea curând. Controlerele de memorie pot fi (şi sunt) îmbunătăţite în continuare şi, implicit, timpii de acces şi vitezele de scriere şi citire vor deveni mai bune. Firmware-ul (softul folosit intern de controlere) mai are cale lungă până va fi optimizat, tehnologii noi la nivel de cip apar constant şi aşa mai departe. De fapt, în acest moment un SSD bun este ţinut în loc de standardul SATA 3, iar producătorii au reacţionat în consecinţă. De curând au apărut SSD-uri care pot fi conectate pe sloturile PCI Express (PCIe) (pentru servere există de mult). Un slot care oferă o lăţime de bandă şi timpi de acces, mult mai bune decât cele SATA 3. În 2014 Samsung declara că ultimele HDD-urile SSD de 2.5”, pe PCIe, pentru servere, pot atinge rate de transfer de până la 4.5 GB/s. Am văzut că producătorii experimentează chiar şi cu sloturile modulelor RAM şi, cel mai probabil, în viitorul nu foarte îndepărtat, memoriile clasice vor fi înlocuite cu nişte hibrizi SSD-RAM, care vor permite acces către date şi o pornire instantanee a calculatorului. Nu va mai fi nevoie să închidem programele sau să salvăm datele, la repornire totul ar trebui să arate la fel cum l-am lăsat. Hibernare instant.

Ddrdrive X1. Un hibrid RAM/NAND de 4 GB. 1500$.

 
Până atunci trebuia să iau însă o decizie. Tehnologiile dezvoltate pentru SSD-uri sunt multiple şi foarte diverse. Diferit de hard disk-urile clasice, unde procesul de fabricaţie, materialele, software-ul şi aşa mai departe, au ajuns la maturitate, aici mulţi producători şi asamblatori încă încearcă lucruri noi. În 2008 existau mai bine de 100 de companii producătoare care vindeau SSD-uri sub propriul nume. Ceea ce este extraordinar pentru noi, ca şi consumatori, dar avansul rapid cerea un studiu amănunţit înainte de achiziţie, pentru că nu vroiam să arunc bani pe un produs de o generaţie trecută, cu un firmware instabil, sau mai ştiu eu ce alte probleme de fiabilitate. În plus, în acest moment, la nivel de consumer, în majoritatea covârşitoare a SSD-urilor găsim 2-3 tipuri de memorii flash. SLC sau Single Level Cell (1 bit), MLC sau Multilevel Cell (2 or more bits) şi TLC, Triple Level Cell (3 bits). SLC-urile sunt de obicei soluţii enterprise ce au timpi de acces neverosimili, viteze foarte mari de scriere şi citire dar şi o durată de viaţă incredibilă – garantate (vorba vine) până la 100.000 de cicluri scriere/ștergere. MLC-urile au preţuri mai pământene, viteze un pic mai mici (neimportant pe SATA 3, unde limitele au fost atinse atât de HDD-urile SLC cât şi de cele MLC) şi o durată de viaţă de până la 15.000 de cicluri. TLC-urile permit scrierea informaţiei pe mai multe straturi şi sunt implicit cele mai ieftine hard-uri SSD de pe piaţă -> într-un singur modul de memorie intră mai multă informaţie, procesul de producţie nefiind neapărat mai complicat/scump. Vitezele de scriere sunt (oarecum logic) mai mici, iar durata de viaţă scade la doar 5.000 de cicluri. Alegerea pare una complicată, dar am descoperit că nu este chiar aşa. SSD-urile sunt componente relativ noi, şi de interes şi există review-uri la aproape toate modelele.

Bineînţeles că hard diskurile SanDisk Ultra II au în componenţă memorii TLC, altfel nu ar fi fost atât de „ieftine”, un lucru care m-a făcut să mă îndoiesc de valoarea ofertei. După ce am citit însă câteva review-uri aproape toate temerile au dispărut. În timp SSD-urile TLC le-au prins din urmă pe cele MLC din punct de vedere al vitezei de citire (~500 MB/s – limita SATA 3 fiind undeva la 600) – adică exact ce ne interesează pe noi gamer-ii, pentru că de obicei jocurile nu prea scriu, doar citesc de pe HDD. Viteza de scriere nu este la fel de mare (undeva la 300 MB/s, dacă fişierele au dimensiuni diferite, comparativ cu 500+ pentru MLC-uri în mai toate condiţiile) dar, din nou, chiar şi în cazul în care aş pune în balanţă lângă jocuri şi Lightroom-ul şi Photoshop-ul, programe pe care le folosesc destul de des, viteza tot este cu mult peste ce am nevoie. 10-20 de secunde în plus în momentul în care (să zicem) vreau să mut 20 de GB de date nu îmi pare… nici măcar nu am două SSD-uri, pentru a face posibile aceste rate de transfer. Internetul nu merge, clar, atât de repede, USB 3.0 e mic copil… pur şi simplu nu văd de ce mi-ar trebui mai mult de 300-500 MB/s la scriere. Rămânea doar problema longevităţii. 5000 de cicluri scriere/rescriere par foarte puţine, dar rapoartele venite din partea profesioniştilor sunt mai mult decât îmbucurătoare. Oameni care scriu mai bine de 20-30 GB zilnic(?!) (de obicei video production) spun că nu au pierdut după 2-3 ani niciun fel de date. Anandtech a testat aici Evo-urile de la Samsung (tot TLC-uri) şi a descoperit că versiunea de 120 GB ar trebui să reziste 8 ani de zile, dacă am scrie câte 50 GB zilnic. Cum durata de viaţă creşte odată cu capacitatea… un 480 ar trebui să reziste 30 de ani dacă aş scrie câte 50 GB zilnic. Sincer eu nu cred că scriu 50 GB pe toate hard diskurile nici măcar lunar… e clar că altceva o să cedeze până o să moară celulele memoriilor TLC. Bheheton!

De ce creşte durata de viaţă a SSD-urilor o dată cu dimensiunea? Deoarece controlerul de memorie minte că a şters datele în momentul în care îi spunem să le şteargă (acelaşi lucru se întâmplă şi cu HDD-urile clasice – Windows-ul doar şterge din tabele cum că ar fi ceva acolo) şi nu scrie peste ele până nu umple tot HDD-ul (diferit de clasice), după care începe să rescrie. Fragmentarea nu este o problemă aici, pentru că HDD-ul şi sistemul de operare ştiu în orice moment unde sunt datele şi nu durează neapărat mai mult pentru a le ajunge, chiar dacă sunt răsfirate. Cu cât HDD-ul are mai mulţi GB, cu atât o să dureze mai mult până ce toate sectoarele sunt scrise, apoi rescrise. Oarecum diferit de HDD-urile clasice, SSD-urile devin din ce în ce mai performante, cu cât au capacităţi mai mari şi nu mă refer aici doar la longevitate. În cazul SanDisk-urilor Ultra II, de exemplu, cele cu dimensiuni mici (120 şi 240) au controlere de memorie cu doar 4 canale – scriu şi citesc informaţia (într-un sistem asemănător cu cel RAID 0) pe 4 module simultan. În timp ce cele de 480 şi 960 scriu şi citesc informaţia pe 8 module simultan. RAID 0? Dacă un modul de memorie poate să scrie cu 100 de MB/s, atunci, în principiu, ai putea scrie jumătate de informaţie pe unul şi jumătate pe celălalt pentru a dubla această viteză. Controlerele moderne integrate în SSD-uri sunt atât dă dăştepte încât pot descompune şi recompune date în acest fel de pe 4 sau chiar 8, 16 etc. module.