Mi-am propus să privesc jocurile video ca pe un proces creativ “colorat”, aflat în continuă mişcare, propulsat de imaginarul colectiv. Înţelese sub această formă, jocurile devin o expresie exuberantă a creativităţii umane, născute din dorinţa de a umple spaţiile punctate din propriile noastre vieţi. Sunt mulţi cei care au senzaţia că nu pot schimba nimic prin simpla lor existenţă efemeră în lumea reală, adică cea palpabilă şi materială, aşa că lumea magnifică a jocului dăinuie pentru a substitui lipsa epicului – un manco greu de acoperit prin alte mijloace media. Desigur, cărţile, muzica, filmele, teatrul sau poezia pot stimula imaginaţia umană în forme neaşteptate, dar jocul angrenează pârghii şi scripeţi cu o uşurinţă ieşită din comun. Aş putea confunda visul lucid cu jocul, dacă nu aş cunoaşte toate detaliile fenomenului. Mergând mai departe pe firul meu logic, tendinţa recentă de a transforma joaca în ceva serios – vreau să spun o activitate solemnă, judicioasă –, este departe de proto-înţelesul termenului. Suntem pe cale de a ucide din faşă o nouă formă de artă, prin transformarea jocului video în obiect de consum standardizat. Cumva, consumerismul cere kitsch-uri! Or, eu refuz perspectiva unui viitor dominat de jocuri turnate în matriţe universale, concepute “politically correct”, “age appropriate” şi “user friendly”. Îmi recunosc doza de puerilitate, nostalgia şi admiraţia pentru producţiile cu caracter patetic, însă cred cu tărie în puterea dezvoltatorilor indie de a schimba cursul evenimentelor.

Printre rarele ocazii în care am decis să gândesc matematic se numără şi redactarea acestui articol, în miez de noapte. Jucându-mă cu pixul în carnetul de notiţe, am redus la absurd conţinutul unui joc, izolând cele patru elemente constitutive primordiale: Direcţia Artistică (stilul vizual, cromatica etc.), Sunetul (include şi muzica), Subiectul (absenţa unei poveşti per se nu elimină prezenţa unui subiect) şi Mecanica de Joc. Peste toate aceste elemente tronează un efect interesant, observabil în orice producţie ludică de succes: Sinergia. Atunci când cele patru elemente de bază conlucrează armonios, rezultatul impresionează nu doar jucătorii, ci şi criticii. Exemple sunt multe, de la Dear Esther la Bastion, de la Proteus la FEZ ori The Real Texas.

Oricum, în ciuda naturii sale concrete, efectul sinergetic este perceput subiectiv, fiindcă trece, la urma urmei, prin prisma experienţelor individului-jucător. Sinergia devine astfel abstractă şi nu reuşeşte să descopere o reţetă (în sensul clasic al cuvântului), ce ar putea asigura succesul unui joc – chiar dacă arată cu degetul spre ceea ce face un joc cu adevărat bun. Mai mult ca sigur, percepţia mea asupra întregului Hotline Miami este diferită de percepţia următorului individ, chiar dacă amândoi suntem de acord că acţiunea este dinamizată de muzică, în timp ce muzica capătă valori speciale datorită stilului vizual, stil influenţat la rândul lui de subiectul jocului şi gameplay. Poate că acest individ apreciază rezultatul final pentru excelentele sale calităţi de top-down action bine realizat, în timp ce eu umplu spaţiul punctat lăsat de Drive şi Miami Vice.