Din start trebuie să spun că nu sunt un mare fan al jocurilor (sau filmelor) horror. Nu că m-aș scăpa în pantaloni la fiece sunet mai dubios, doar că pur și simplu nu m-au atras niciodată. Singurul film horror pe care l-am pus pe lista de „must watch” e Tetsuo, the Iron Man, pe care l-am descoperit după ce am dat un search la melodia din reveal trailer-ul lui Metro: Last Light, Machine Gun de la Portishead. Tot ce pot să spun e că m-a rupt beat-ul melodiei, dublat de secvențele în care personajul începe să se metamorfozeze într-un soi de mașinărie așa cum nu mi-a fost dat să văd reprezentat în nici o formă de artă vestică.

Ultimul joc terminat care are o atmosferă mai întunecată e Cryostasis (care, în mod dubios, se pare că a dispărut din magazinul Steam acum vreun an din cauza unor probleme de copyright) și pe care l-am apreciat pentru mecanicile lui inedite și substraturile poveștii și nu neapărat pentru că-mi mai oferea câte un fior pe șira spinării.

Blinding Dark este un First-Person Adventure dezvoltat de Games Hut, un studio românesc cu sediul în București (studio e mult spus; jocul a fost realizat în mare măsură de un singur om, cu contribuția altor 3 pe diferite secțiuni). Cu o poveste ce-și propune să ne ridice pulsul la cote alarmante și combinând diverse secțiuni de explorare, platforming și acțiune, jocul vrea să ne țină lipiți de monitoare, oferindu-ne un „horror cu arme”, în încercarea de a sparge mitul conform căruia odată ce-i oferi jucătorului o armă, teroarea trece pe locul doi.

Povestea nu începe deloc promițător. Ești un tip amnezic ce se trezește într-o vilă părăsită, cu o mască pe care nu ți-o poți da jos de pe față. Dai de un cadavru, o fantomă ce te face să-ți schimbi locul pe scaun și o sferă magică. Masca îți șoptește să folosești sfera pe oglinda din colț. Cum n-ai altceva mai bun de făcut, îi dai ascultare. Oglinda te teleportează într-o nouă zonă, unde ai de-a face cu puțin platforming. Sari de pe o coloană suspendată pe alta. Te întâlnești cu primul tău inamic, un fel de Sub-Zero cu gheare ca Wolverine și cu țepi ce-i ies din umeri. Îl omori. Dai de o înfundătură unde trebuie să muți un dulap ca să treci mai departe. Felicitări, ai mutat dulapul. Ai experimentat aproximativ 80% din acest joc.

Treptat, îți aduci aminte că ești un demonologist și că sunt șanse mari să fii prins în ceva ce ar putea fi chiar Purgatoriul. Nu am înțeles prea multe din firul epic. Ceva cu o vrăjitoare tranșată pe bucăți, un frate geamăn ce te vrea mort, diverse aluzii la mitologia egipteană, nordică… o ciorbă de idei greu de înțeles care te fac să-ți pierzi iute interesul față de povestea din spatele artefactelor și a monștrilor întâlniți de-a lungul jocului.

Cea mai mare parte din acest joc (scurt de altfel, mi-a luat aproximativ 4 ore să îl termin; acesta este doar primul episod, continuările urmând a fi lansate pe parcurs) mi-am petrecut-o împingând aceleași dulapuri de-a lungul acelorași coridoare, sărind pe aceleași coloane suspendate în aer și împușcând cu al meu de încredere revolver Sub-Verini pe bandă rulantă. În ultima oră de joc lucrurile se mai diversifică puțin, decorul se schimbă, treci printr-un labirint (a cărui logică nu am înțeles-o, dar asta-i poate din vina mea și a simțului meu de orientare stricat), dar nimic impresionant.