Am promis o săptămână cu jocuri sportive, aşa că voi începe în forţă: Wolfenstein. Bang! Nazişti atletici! Nu se aştepta nimeni la o asemenea schimbare de macaz, am dreptate? Eh, aş avea nenumărate motive importante de înşirat pentru a justifica întârzierea acestui review problematic – printre care şi dificultăţile întâmpinate cu versiunea PC, cauzate de incompatibilitatea dintre engine-ul jocului şi sistemul de test, situaţie ce a condus la orientarea către varianta Xbox One –, însă prezenţa unei opinii emise în cadrul redacţiei noastre trebuia expusă cândva şi cumva. Aparent, după toate indiciile citite în stele, acum ar fi momentul potrivit. Wolfenstein: The New Order a trecut prin lumea gaming-ului aşa cum se cuvine – asemenea unui Panzerkampfwagen al genului pulp –, lăsând urme adânci în galeria FPS.

Nici nu-i de mirare, căci arborele genealogic al francizei are rădăcini pure, de esenţă clasică, nealterată. Reţeta crudă ce stă la baza producţiei Machine Games este bazată pe un fundament istoric, îmbunătăţit prin mijloace de absorbţie a culturii pop, iar rezultatul este un first person shooter deloc pretenţios, fără tendinţe inovatoare, dar cu totul şi cu totul special. Aş putea să fac o trimitere vagă către Rise of the Triad sau Shadow Warrior, însă Wolfenstein – în toată nebunia lui – are un picior pe pământ şi se fereşte cu uşurinţă de subtilul „Budincă de Sânge”.

Nazismul reprezintă, indiscutabil, cea mai întunecată pată din istoria politică modernă a omenirii, transformând subiectul nu doar într-un obiect de studiu, ci şi într-o fântână inepuizabilă de materie primă pentru artă, carte, bandă desenată, film şi jocuri. În contextul Wolfenstein: The New Order mă gândesc la Inglorious Basterds, Fatherland, In The Presence of Mine Enemies sau The Man in the High Castle – toate sunt producţii bazate pe noţiunile istoriei alternative în care Germania nazistă câştigă războiul şi instaurează un regim naţional-socialist cu proporţii globale, mai tiranic decât ne-am putea imagina şi mai ucigător decât gripa spaniolă. Acest tip de conţinut creativ mă atrage din două direcţii: cea de pasionat al istoriei şi cea de gamer crescut cu Wolfenstein 3D, Spear of Destiny şi Return to Castle Wolfenstein (omit intenţionat Wolf-ul din 2009, pentru că nu şi-a depăşit condiţia imemoriabilă).