Întotdeauna să-ţi păstrezi mintea, ochii şi standardele deschise, îmi spun. Ce-i drept, de multe ori este tot mai greu să achesez la condiţiile progresului hardware, domeniu aflat într-un galop orbitor pe coama curcubeului. Lucrurile se schimbă la minut, ierarhiile sunt mai instabile decât un bloc cu 10 etaje construit din plastic chinezesc, iar piaţa îşi întinde aripile peste consumatori ca un bombardier nemilos. O rivalitate interesantă este cea dintre AMD şi Nvidia, cele două companii aflate în vârful piramidei soluţiilor grafice – noul câmp de bătălie fiind însângerat de ciocnirea FreeSync – G-sync.

În esenţă, atât FreeSync cât şi G-sync oferă avantaje similare: eliminarea artefactelor grafice prin sincronizarea dinamică a plăcii video cu rata de refresh a monitorului – comunicare, bros, comunicare nemijlocită display-GPU. Diferenţa constă în atitudinea manifestată de AMD, care a preferat conectica open standard (aici bat spre Adaptive-Sync via DisplayPort 1.2a) în locul compatibilităţii dependente de un controler special în monitor. Teoretic e mult mai ieftin şi simplu de fabricat, aşa că trebuia să văd cu propriile telescoape cu ce se mănâncă noua tehnologie.

Până să mă aventurez în achiziţia unui tandem GPU-monitor compatibil cu FreeSync de dragul articolului, stimaţii prieteni de la AMD au pregătit un pacheţel frumos şi m-am trezit pe birou cu un ecran IPS ASUS MG279 (144Hz la 2560×1440), o placă grafică Radeon R9 285 şi un APU A10 7870K. Exact ce aveam nevoie, muchas gracias! Înarmat cu suficientă informaţie pentru a face diferenţa vizuală între vechiul V-sync – ştiţi voi, cel bazat pe forţarea sincronizării, de obicei la 60Hz pe un display comun – şi radicalul sistem dinamic, am continuat cu instalarea driver-ului necesar pe un Windows 7 Home Premium solid şi proaspăt. Din moment ce nu se poate vorbi despre un spor de performanţă real (estimat la ~1%) fără a renunţa la sănătatea mintală, interpretarea testului este una realizată strict prin observarea directă a efectului sincronizării adaptive, efect prezent în jocurile alese de redactorul vostru preferat: The Witcher 3, Grand Theft Auto V şi Dying Light. Graficul explicativ uşor descifrabil este un cadou din partea inginerilor AMD:

Evident, FreeSync funcţionează, la o rată de refresh uriaşă şi o rezoluţie impunătoare. M-am folosit de sistemul de test pentru a mulge fiecare frame, păstrând în permanenţă o imagine curată, lipsită de stuttering şi screen tearing. Indiferent de momentul afişat, cadrele jocului au fost sincronizate armonios cu reîmprospătarea monitorului. Ştiţi care e buba? Nu, nici vorbă de ghosting cu MG279, ci tocmai necesitatea unui upgrade masiv – căci vorbim aici de cumpărarea unui monitor high-end compatibil, la pachet cu o placă grafică. Altfel se bate pasul pe loc şi exigenţa devine un moft. Sigur, e absolut orgastic să navighezi prin Los Santos privind la un IPS şi aspirând natural prin pupile fluiditatea, numai că la 144Hz era oricum cvasi-imposibil să bagi de seamă „rupturile”.

La urma urmei, nu prea aveam mare lucru de demonstrat, fiindcă opţiunea consumatorului spre tehnologia AMD sau alternativa Nvidia ţine de preferinţe şi buzunar. Totuşi, eu aş înclina balanţa spre prima variantă. De ce? Pentru că un standard deschis are întotdeauna prioritate, avantaj clar pentru DisplayPort 1.2a şi FreeSync. E deja acolo, pe piaţă, chiar dacă saltul din magazin pe birou pare unul executat din setea de adrenalină a unor utilizatori pretenţioşi. Aş zice că deocamdată FreeSync este un feature opţional, nu neapărat ceva imperativ la adresa bucuriei ludice current-gen, deşi viitorul pare să ne pregătească pentru îmbrăţişarea comunicării inteligente dintre monitor şi GPU.

PS: Catalyst 15.7 deschide porţile spre Windows 10 şi FreeSync multi-GPU. Se pare că AMD se mişcă bine, exact aşa cum promitea Richard Huddy în interviul acordat publicaţiei noastre.