REVIEW: Titanfall 2 (M.I.A.)
Review Titanfall 2, eh? Textul de mai jos este, în realitate, recenzia ce trebuia publicată odată cu numărul 8. Știu că vă plac astfel de materiale, așa că…review_TitanFall2_4p. Enjoy 🙂
De curând am rejucat unul dintre cele mai bune FPS-uri moderne – Wolfenstein: The New Order. Sigur că la prima vedere nu are vreo legătură directă cu materialul recenzat aici. Cu excepţia genului pe care îl împart, succesorul lui Titanfall şi capodopera Machine Games nu au prea multe puncte legate prin meridiane vizibile.
Însă la câteva săptămâni după ce am executat nazişti cu un rânjet maniacal pe chip (al meu, nu al lor), mi-a picat în mâini un digital download de Titanfall 2 redus masiv de Sfânta Vineri Neagră a suedezilor. Atât de masiv, încât nu am rezistat şi l-am cumpărat înainte să-mi procur o cheie. Fraţilor, surorilor, am primit în schimb un cadou neaşteptat – nu doar în multiplayer, cum credeam iniţial –, ci sub forma unei poveşti impresionante.
O poveste spusă într-o campanie scurtă, dar foarte intensă şi bine regizată. Iar eu vreau să mă leg de acest detaliu în review, de felul în care un first person shooter modern încă mai poate să mă ţintuiască în scaun, cu ochii şi urechile ciulite hiperactiv, în timp ce sunt gata să-i asimilez naraţiunea, să-i absorb epicul.
Protocol 1: Link to Pilot
Să presupunem că Titanfall 2 ar fi un castel zidit cu multă grijă de Respawn şi tot aş putea indica fiecare cărămidă aşezată în zidurile măreţe: puţin The Iron Giant aici, o leacă de Shogo MAD, un vârf de Slave Zero, ba chiar un strop din atmosfera lui Binary Domain – ultimul exemplu fiind ceva imposibil de explicat în cuvinte. Pur şi simplu mi-a lăsat această impresie şi cred că aş putea să o descriu mai bine prin gesturi hiperbolice, ce s-ar confunda uşor cu nişte incantaţii magice.
În orice caz, Titanfall 2 reuşeşte din încheietură o mişcare spectaculoasă şi trimite o undă de şoc şi groază până în miezul glandei pineale unor jocuri cu pretenţii la nivel de storytelling – chit că totul se întâmplă în aproximativ cinci ore. Însă aceste ore sunt atât de coerent structurate, puse în scenă şi derulate activ, încât te laşi natural transportat într-un univers SF captivant. Nimic nu pare forţat, iar personajele principale şi secundare completează formula narativă simplă, care nu se dă în spectacol cu ajutorul unor întorsături de situaţie cretine, ce-ţi violează mintea. Mai degrabă, aventura lui Jack Cooper şi BT-7274 este o baladă clasică în care eroul îşi descoperă abilităţile prin încercări dificile, o prietenie nesperată şi pierderea ireversibilă a inocenţei. Jack îşi cultivă potenţialul pas cu pas, sprijinit de incredibilul său partener, un Titan – om şi mecha, pe o planetă populată cu creaturi străine şi inamici puternici.
A trecut ceva timp de la lansare, aşa că nu vreau să transform acest review într-o lectură plictisitor de detaliată, însă trebuie să subliniez faptul că un scenariu de tipul Interstellar Manufacturing Corporation vs. Frontier Militia îi este superior celui Pământ vs. Marte fiindcă nu insistă asupra detaliilor inutile, refuză să devină mai serios decât ar fi cazul şi plusează acolo unde trebuie – pe relaţia dintre pilot şi robot, dintre băieţelul-soldat şi gigantul de fier cu arme letale şi inimă mare. Aici nu te împiedici la tot pasul de clişee şi americanisme ieftine, ci descoperi o legătură genuină, intimă.