ATENŢIE: ARTICOLUL CONŢINE INFORMAŢII DIN CAMPANIILE JOCURILOR MASS EFFECT ŞI DRAGON AGE CE AR PUTEA AFECTA EXPERIENŢA DE JOC. SPOILERS AHEAD!

Îşi mai aduce cineva aminte scandalul desfăşurat în jurul finalului Mass Effect 3? Eu îmi amintesc foarte bine momentele respective, fiindcă am savurat până la capăt cascada de frustrare vărsată în poalele celor de la Bioware. Reuşisem atunci să aştern o distanţă considerabilă între opinia mea şi uraganul celor afectaţi de presupusa încălcare a promisiunii producătorilor – promisiune ce garanta o concluzie influenţată de deciziile jucătorilor pe întreg parcursul campaniei. În schimb, până la apariţia DLC-ului Extended Cut, Commander Shepard trebuia să se mulţumească cu trei butoane şi prea puţine explicaţii coerente. În plin scandal media, Bioware şi-a aparat armata de scriitori, iar fanii au acceptat ideea că nu orice producţie trebuie să reprezinte un serviciu modelat pe scheletul propriilor viziuni narative.

Sunt puţine lucrurile cu care mă pot lăuda în viaţă, dar printre ele se numără şi timpul îndelungat petrecut alături de RPG-urile Bioware. Cred că le-am jucat pe toate, fiindcă nu înţeleg pe deplin noţiunea sedentarismului. Recent am parcurs din nou trilogia Mass Effect, Dragon Age: Origins şi Baldur’s Gate II – iar acum sunt hipnotizat de frumuseţea impresionantului Inquisition. Însă am remarcat un lucru: toate aceste jocuri insistă asupra conceptului de erou mesianic, aproape obsesiv. Altfel spus, „jocurile de rol” concepute de Bioware te îmbracă în giulgiul unui Salvator cu valenţe metafizice, cu norme religioase. Voi exemplifica prin momentul de mai jos, preluat din campania celui mai nou Dragon Age.

The shepherd’s lost
And his home is far
Keep to the stars
The dawn will come

E ceva mai mult decât un moment cinematic de tranziţie acolo, căci acel început/răsărit amintit în versuri eşti tu, Eroul, Salvatorul, Mesia. Shepard mântuieşte galaxia prin sacrificiu. Grey Warden-ul din Origins bea sângele duşmanului, renunţând la perspectiva bătrâneţii, pentru a duce lupta cea dreaptă – doar pentru a-şi sacrifica viaţa în răpunerea balaurului. Hawke este un Campion al libertăţii. Protagonistul din Shadows of Amn este progenitura unui zeu. Pe deasupra, aproape toţi aceşti eroi au începuturi modeste şi sunt forţaţi să treacă prin situaţii dificile, oscilând între benevolenţă şi egoism atunci când iau decizii. Numai că Bioware a marcat clar diferenţele de nuanţă morală. Paragon şi Renegade – ori the Way of the Open Palm şi the Way of the Closed Fist în Jade Empire – diferenţierea dintre rău şi bine este cât se poate de evidentă, fără excepţii. De asemenea, refuzam să consider validă teoria îndoctrinării din ME3, pentru că ar anula iluzia liberului arbitru în totalitate. Sincer să fiu, tocmai negarea ei oficială ridică semne de întrebare. De ce ar trebui să fiu obligat să cred în povestea canonică?

Cum altfel să fie clădită imaginea unui Mântuitor? La urma urmei, Shepard nu ar fi primul afectat de îndoială, de conflictul interior. Din acest punct de vedere, dacă scenariştii Bioware au urmărit cu intenţie introducerea religiosului în dezvoltarea eroilor, atunci au reuşit ceva cu totul special – chiar dacă îţi dă fiori. În Inquisition nici măcar nu contează ce crezi tu, deoarece restul personajelor au grijă întotdeauna să-ţi amintească cât de importantă este misiunea ta mesianică şi ce sacrificii personale presupune. Constaţi repede că în ciuda poziţiei de Inchizitor, tu eşti de fapt cel controlat şi presat într-o matriţă, una probabil nedorită. Într-o anumită măsură, pe mine mă deranjează genul ăsta de strangulare morală.

Sunt curios ce interpretare aţi găsit voi. Aş vrea să ştiu dacă aţi simţit acelaşi lucru şi în alte jocuri, dacă încărcătura responsabilităţilor eroului a fost la fel de apăsătoare. Eu vă las în compania cuvintelor lui Hackett:

Admiral Steven Hackett:  Shepard, let me tell you something that I’ve learned the hard way. You can pay a soldier to fire a gun. You can pay him to charge the enemy and take a hill. But you can’t pay him to believe.

Commander Shepard:  I don’t follow, Sir.

Admiral Steven Hackett:  When you went up against Sovereign, there was no good reason to believe you’d win. But your crew didn’t seem to care. They went along anyway. Your trip through the Omega-4 relay? That was a suicide mission if there ever was one. Yet there your crew was, standing beside you, proud to serve. Why? Because they believed in YOU, their leader! That’s what I need now. Where we’re taking them is likely to get pretty hairy, and I know you’re the one who will get us to the other side.