La vremuri noi, Call of Duty: Black Ops Cold War

Cum spuneam în deschidere, Warzone a fost un plan cu bătaie lungă, battle royale-ul suprem de întins pe niște mulți ani, pe parcursul cărora va îngloba elemente din toate jocurile seriei Call of Duty de după Modern Warfare 2019, atât cât s-o putea. Ceea ce s-a și întâmplat.

La mai bine de o lună de la lansarea lui Call of Duty: Black Ops Cold War, care a cam pus cruce multiplayer-ului din Modern Warfare 2019 când tocmai îi mijise mustăcioara, armele optzeciste și operatorii celui dintâi și-au făcut apariția în Warzone. Partea bună este că au trecut pe motorul grafic din Modern Warfare 2019/Warzone, superior celui din noul Black Ops din toate punctele de vedere, căci animațiile armelor din Black Ops Cold War, precum și alte mecanici esențiale de joc, tind spre arcade. A nu se înțelege că noul Call of Duty este prost în materie de pac-pac sau arată mai rău. Pur și simplu este diferit, fiind produs de alt studiou și dedicat altei ramuri a francizei, care nu s-a obosit să evolueze. Pe scurt, odată ce ai făcut cunoștință cu gameplay-ul fluid și animațiile sublime ale armelor din Modern Warfare 2019 și Warzone… înghiți cam greu Cold War.

În mod evident, odată cu această înglobare a venit și un nou Battle Pass, caracteristic noii apariții, deci s-a schimbat și meta-ul. Și ghici care sunt cele mai puternice arme acum în Warzone? Ai ghicit, cele din Black Ops Cold War! Mai exact, patru sau cinci dintre ele, ceea ce este mai mult decât suficient ca să fii ademenit de Battle Pass-ul ăla mai scump. De ce să nu cumperi și noul Call of Duty? Cică în multiplayer acumulezi mai repede tot ce-ți trebuie pentru Warzone. Hai, că n-ai aruncat de mult cu niște bani.

Una peste alta, preferam să am încă opțiunea să joc Blackout, unde nu conta cât ai muncit ca să deblochezi anumite arme în modul multiplayer. În Blackout, indiferent cât timp ai investit în el, accentul era pus pe distracție, căci fiecare trebuia să se descurce cu ce găsea la fața locului. Combinat cu animațiile superbe și gameplay-ul fluid, ce fac din Warzone noul standard în materie, ar fi fost battle royale-ul perfect pentru mine.

Mai mult decât orice, de la Warzone mi-am dorit nu milioane de arme, ci schimbări mai dese ale terenului de joacă, pentru a mă menține interesat, și nu doar o data pe an. Sincer, credeam că odată cu integrarea lui Call of Duty: Black Ops Cold War în Warzone voi primi, în sfârșit, o hartă complet nouă în locul celei actuale. Sau, și mai tare, de ce să nu detonezi o bombă nucleară, transformând-o într-un veritabil No Man’s Land cu arome Mad Max? Am primit în schimb (și temporar) o variantă restilizată a hărții de mici dimensiuni Alcatraz, din bătrânul Call of Duty: Black Ops 4, adică battle royale la scară semnificativ mai mică față de Verdansk. E bună de grind, dacă nu deții jocurile de bază, dar prea aglomerată cu obiective și gălăgioasă pentru gusturile mele; n-ai loc să tragi o bășină. Uitându-mă în urmă, varianta mai aerisită din Blackout mi se pare chiar suportabilă.

Cert este că noul model de business marca Activision funcționează cât se poate de bine deocamdată. Curg miliardele de dolari, de nu mai știe neica Kotick unde să și le bage. E de bine, e de rău pentru consumator? Dacă, într-adevăr, nu există un plan obscur de îndobitocire a jucătorilor de Warzone sau a fanilor Call of Duty în general, menit să îi convingă să arunce aiurea cu bani, eu sunt de acord.

Activision este o corporație malefică care omoară câte puțin din legendara franciză în numele zeului ban și chiar funcționează? Din nou, n-am nimic împotrivă. Dacă nu-ți convine, trezește-te, dă cu pumnul în masă și/sau orientează-te spre concurență. E mai nasol dacă te-a prins în mreje, căci e al dracului de greu scapi de dependență, iar un battle royale la fel de bine gândit, în esență, nu prea găsești. La matrapazlâcuri corporatiste trebuie să fii, de fapt, cel mai atent când vine vorba de Activision, iar mie încă îmi miroase a…