VOCILE DIN GIBBOUS

Imersiunea în această lume comic fantastică e realizată și cu ajutorul vocilor interpretate impecabil în majoritatea cazurilor, fiecare contribuind în felul său la umorul scenei. Dacă atmosfera noire de la început e amplificată de vocea lui Ketype, glasul angelic, dar extrem de critic al lui Kitteh e cel care dă frâu liber unei serii întregi de personaje unice, care mai de care mai tulburate, dar conștiente de propria situație în care se află.

Aici mi se pare că stă și cheia succesului din întreaga poveste a jocului. Toate zonele sunt populate de personaje vii, care par că realizează singure că reprezintă anumite stereotipuri și se opun fix acestui lucru. Ironia de bună calitate, presărată peste tot, m-a facut să apreciez și mai mult dialogurile purtate cu aceste NPC-uri, parcă mai însuflețite decât protagoniștii altor jocuri.

Am încercat să nu omit linii de dialog, trăind cu impresia că acest mic desen din fața ochilor mei vrea să își mai verse puțin sufletul și ar fi urât din partea mea să nu aflu ce are de zis. Lăsând puțin la o parte generalizarea pe care am făcut-o mai înainte legată de dialoguri, sunt câteva scene pe parcursul jocului care m-au ținut lipit de ecran ca la 4 ani, când vedeam pentru prima dată un film Disney.

UN ACCENT UȘOR DE RECUNOSCUT

Prietenii de la Stuck in Attic au facut și un gest frumos pentru toți românii care vor trece prin jocul lor, o scenă de voice acting pur tradițională, ruptă din cătunele îndepărtate, în care nu ajunge nici măcar cablul cu fibră optică. Voi lăsa curioșii să o descopere. Eu mi-am luat porția de râs în hohote.

Iar dacă tot suntem la partea de vibrații sonore, merită menționat faptul că și melodiile de fundal au fost pe aceeași lungime de undă cu vocile. Cu o doză mică de horror introdusă prin acorduri atent alese, fiecare zonă a căpătat și un ritm care mi-a deschis și mai mult simțurile către lumea tentaculelor, a monstruoaselor creaturi subacvatice și chiar și a mămăligii, căci unul din niveluri se petrece în Transilvania. Cu siguranță, îi voi asculta soundtrack-ul în nopțile întunecate și ploioase când îmi voi scoate shoggoth-ul la plimbare.

Fiecare lucru sau obiect pe care poți apăsa cu mouse-ul are propriile linii de dialog „custom made„, ceea ce îți dă și mai mult impresia că ai de-a face cu pixeli care simt frustrarea când îi pui să caute prin gunoaie sau grămezi de pește putrezit. Probabil că o mare parte a jocului am petrecut-o ascultând gândurile lor legate de clădiri dărăpănate, alei întunecate pe care nu voiau să meargă sau simpla nevoie inexplicabilă de a vorbi cu fiecare personaj prezent în apropiere.

Pe lângă faptul că remarcile lor sunt inteligente, pentru a face clară absurditatea situației în care se află, protagoniștii distrug și al patrulea zid, destul de devreme, preventiv, nu care de cumva să crezi că te iau pe tine, jucătorul, prea în serios. Încercând să surprind în mai multe propoziții umorul fin de care dă dovadă jocul, ar însemna să eșuez lamentabil, comparativ cu efectul produs de comicul fiecărei situații.