OROAREA DIN SPATELE REBUSULUI

Mai bine trecem la aspecte ceva mai tehnice legate de incantațiile diabolice cărora trebuie să le dibuiești rezolvarea, așa numitele puzzle-uri. Dacă experiența mea până în prezent cu point and click-urile m-a învățat ceva, a fost să nu subestimez vreodată puterea unui puzzle de a-mi strica ziua. Încărcate de frustrare lichidă, datorită incapacității mele de a găsi soluția sau, în alte cazuri, fiind prea scurte și plictisitoare, aceste mecanici de joc mi s-au parut greu de perfecționat pentru a face față unei game largi de gameri.

Asta până am trecut prin Gibbous, care nu pot să spun ca mi-a pus probleme la nici un pas. E clar ca intenția nu a fost de a crea obstacole, ci de a ajuta povestea cu aceste pauze interactive de la acțiune, și pot spune că le-a ieșit de minune. Nu am stat la niciunul dintre ele prea mult timp, încât să vreau să caut rezolvarea într-un walkthrough. Am simțit mereu că au fost integrate în ceea ce făceam deja, că făceau parte din aceeași tentaculă pe care mă aflam în drum spre capul Kraken-ului, ca să zic așa.

Unul din ele mi-a atras în mod deosebit atenția, fiind un puzzle care îți dădea raspunsul în primele clipe, dar puteai alege să nu te oprești acolo, ci să cauți mai multe informații, jucând în continuare după acele reguli. E exact ceea ce aveam nevoie ca să simt din nou curiozitatea aceea a lui Indiana Jones de a afla mai mult decât este strict necesar. Pentru asta, le dau un rând de aplauze, cu toate cele opt tentacule.