Dacă ceva a reușit să mă facă să mă simt bătrân anul ăsta, este lansarea Call of Duty: WWII. Am realizat brusc că seria tocmai a parcurs un circuit integral de-a lungul celor mult prea multe iterații ale sale de-a lungul anilor. Primul Call of Duty, lansat hăt în 2003, ne introducea in atmosfera celui de-al Doilea Război Mondial, urmând apoi ca seria să progreseze încet către conflictele din prezent, cu peisajele și armamentul specific (Modern Warfare). Începând cu Black Ops seria a deviat către un setting mai futurist care a culminat cu dubioșenia maximă numită Infinite Warfare, când nici măcar nu mai știam care-i faza cu armele bizare și cu navele spațiale. Ei, și iată-ne acum ajunși din nou la începutul ciclului: Call of Duty revine în tranșeele noroioase ale celui de-al Doilea Război Mondial, fără îndoială inspirat de succesul avut de Battlefield 1 – deși cel din urmă beneficiază de un setting unic, Primul Război Mondial nefiind prea mult exploatat în shooterele moderne.

Sunt convins că se află printre voi cititori care habar nu au că seria Call of Duty nu a început cu Black Ops și că WWII este un setting nou și inovativ – de unde și mențiunea că noul Call of Duty a reușit să mă facă să mă simt ca un moș care a trăit prea multe la viața lui. Din punctul meu de vedere, apogeul Call of Duty a fost Modern Warfare 2. A fost o perioadă de câteva luni bune când distrugeam serverele AlterIWNet (Terminal only 24/7!) alături de colegul Marco pe timp de zi, iar seara ne vedeam la o bere în oraș să povestim faptele de vitejie săvârșite anterior. MW2 a rămas cu un loc special în inima mea și cam acolo s-a oprit și interesul meu față de seria Call of Duty, ale cărei iterații ulterioare (în special tot ce a ieșit de la Ghost încoace) m-au lăsat rece precum elicopterul prăbușit din centrul hărții Afghan.

Deci, nu am mai jucat niciun Call of Duty de la MW2 încoace, însă WWII a reușit să îmi ridice interesul suficient de mult cât să îl bat la cap pe Kimo să-mi facă rost de un key de review în ziua lansării. Probabil de vină e faptul că aventura mea cu BF1 s-a terminat cam repede din motive independente de mine și nu am apucat să îmi satisfac complet pofta de armament de pe vremea bunicilor. Call of Duty, satisfă-mă!

Brothers in Arms forever

Am constatat cu uimire că în anul 2017 jocurile Call of Duty încă mai au campanii singleplayer. Uau. Serios? Nu-mi imaginez ce fel de persoană își cumpără un shooter multiplayer competitiv ca să joace o poveste prescriptată alături de boți, dar hei, există și ciudățenii mai mari pe lumea asta, iar oamenii de la Sledgehammer s-au chinuit să satisfacă și această parte a populației. Campania singleplayer Call of Duty WWII urmărește aventurile soldatului Red Daniels și ale camarazilor săi pe câmpul de luptă  și, de-a lungul a 5-6 ore, aveți ocazia să participați la bătălia de la Bulge, să eliberați Parisul și, desigur, să asaltați plajele normande în timpul faimoasei Zile Z.

Mi-ar fi plăcut poate ca partea de singleplayer să ne ducă și prin lupte mai puțin cunoscute și exploatate în media de-a lungul deceniilor, mai ales că deja am participat la D-Day și în Call of Duty 2 – culmea, parcă mi s-a părut mai intensă misiunea din jocul vechi, în ciuda graficii primitive, dar poate că aici vorbește nostalgia. Oricum, ca decoruri, personaje și voice-acting, WWII își face treaba excelent. Jocul arată absolut spectaculos oriunde te-ai uita, iar design-ul de sunet este înfricoșător de realist.