REVIEW: Devil May Cry 5
“Dacă pe vremuri un Romero sau un Levine pictau capodopere sixtine alături de acoliți devotați fenomenului, acum niște oameni de afaceri dictează trenduri și apoi fabrică goblenuri.”
Așa făceam spume într-o discuție cu colegii mei de redacție, în urmă cu puțin timp. Vorbeam despre următorul podcast, când încă nu terminasem de parcurs povestea din Devil May Cry 5.
Eram aproape de final și știam că am descoperit, în sfârșit, un joc care m-a făcut să mă simt iarăși copil. CAPCOM a reușit să publice în 2019 un AAA din altă perioadă istorică.
Ignorând riscurile, cerințele prezentului și obsesia aplicării repetate a unui singur șablon de design, japonezii și-au băgat picioarele în ce credeai tu că vrei și ți-au dat ceva de 1000 de ori mai bun.
Băieții ăștia știu cum să reinventeze roata: rămâne tot rotundă, însă poți să juri că nu ai mai văzut vreodată așa ceva. Au făcut același lucru cu reboot-ul DmC și o fac iarăși cu DmC 5, atât de natural încât rămâi perplex la cum se învârte.
Observi excelența în nuanțe, contraste și detalii. Apoi o vezi în toată splendoarea cum acoperă fragmentele și le strânge cu presiune într-o bijuterie.
Este efectul jocurilor făcute din dragoste pentru joc și jucător – The Witcher 3, Metal Gear Solid V, Skyrim, DOOM, Shadow Tactics, Grim Dawn și încă un pumn de titluri au fix același vibe de la primul ecran de încărcare și până la finalul campaniei.
Aceste capodopere există acum într-o familie exclusivistă care număra încă un membru, Devil May Cry 5 fiind incontestabil cel mai bun joc lansat în primele trei luni din 2019.
Evident, are șanse mari să lupte pentru titlul GOTY, dar cu Sekiro privind din umbrele care mor de două ori…eh, am unele rețineri.
Devil May Cry 5 revine la universul canonic și continuă povestea lui Dante & Co., alături de personaje vechi și noi. Șmecheria constă în stilul extraordinar, extravagant și țicnit în care a ales să facă asta, profitând de talentul incredibil al creatorilor săi.
Uneori, DmC 5 pare o telenovelă pe etnobotanice. Alteori te copleșește cu emoție și te gâdilă la corason. Din când în când devine foarte serios. Pe scurt, este un rollercoaster al creativității dezlănțuite, fără frâne narative.
Un hack’n’slash ireproșabil din punct de vedere tehnic. Un blockbuster cu voice acting de nota 10 și personaje savuroase.
Indiferent cum alegi să privești diamantul Devil May Cry 5, descoperi o fațetă perfect șlefuită și sclipitoare.
La dracu, până și gameplay-ul se bazează pe evoluția abilităților eroilor organic și o formulă de button mashing ritmat, intuitiv, reflectat într-un sistem de combat fluid (întru imediat în detalii).
6 Comentarii
Stoi Sebastian
Putem sa găsim totuși un motiv pentru care nu merita punctaj maxim. Și anume faptul ca e prea fucking scurt. As mai fi petrecut cu drag încă vreo 20 de ore cu personajele astea.
Anyway, great review!
KiMO
Multumim, fratiwhere. Dar asa l-a scris si Aidan mai repede :))
Aidan
Go for Sekiro! E foarte bun si te tine in priza 😉
Catalin
Sekiro, mon amour
Aidan
E frumos Sekiro ca un inger, dar e greu ca dracu’. Ma fascineaza cat de calculat ma obliga sa fiu, pas cu pas. In acelasi timp, asta e tot farmecul 😀
Catalin
Exact. Si faptul ca se bazeaza doar pe gameplay si nu pe zeci de tipuri de arme, armuri si upgrade-uri (si stats – sa ma decid daca sa merg pe strength sau dex e ca si cum ajung la rand la kfc si zic ”vreau ăăăă…ăăăăăă” si dupa zic o prostie si regret imediat) face jocul asta mierea de pe paine. Si faptul ca pot sa sar o distanta de 0.5 m fara sa ma cac pe mine de frica daca chiar sare sau nu. Orice inamic poate fi stapanit daca esti ultra concentrat si calm. In afara de ninja mov de pe deal. Sa-l ia dracu’.
Pe subiect: DMC m-a convins odata cu DMC 4, primul pe care l-am jucat (era demo de la LEVEL, dupa care am rugat un verisor sa il pirateze pentru mine). Dar mai trebuie sa joc cele de dinainte.