Chiar dacă DOOM 1993 are patru episoade, doar primul are toate nivelurile proiectate în totalitate de către John Romero. Prin urmare, „Knee-Deep in the Dead” este un masterclass în ceea ce înseamnă design, atmosferă, utilizare a întunericului pentru a crea suspans și structurare a recompenselor.

L-am rejucat pentru câteva minute și pur și simplu nu puteam să cred că studiourile moderne se chinuie să creeze un joc atât de captivant și simplu. Poți aborda DOOM fără a avea niciun fel de context sau cunoștințe legate de poveste: faptul că te vezi singur împotriva tuturor, găsești alți soldați umani morți în locurile unde tu triumfi și observi cum prezența demonică se amplifică de la un nivel la altul este tot ce trebuie să știi pentru a construi o narațiune mentală care justifică acțiunile tale.

Conform standardelor actuale, primul DOOM poate fi considerat un „survival horror” – mai ales la nivelurile de dificultate „Ultraviolence” și „Nightmare”, unde rămâi fără gloanțe și trebuie să te poziționezi strategic pentru a împărți pumni inamicilor. Însă orice încercare de clasificare se dovedește a fi complet inutilă: faptul că la finalul fiecărui nivel ți se amintește că ai lăsat niște secrete în urmă și nu ai ucis toți demonii este o încurajare la explorare; momentele când poți vedea o armă ascunsă dincolo de un perete, dar nu știi cum poți ajunge la ea, te fac parte dintr-un puzzle; iar labirinturile haotice din anumite secțiuni îți vor pune la încercare capacitatea de a te orienta în spațiu și de a-ți seta prioritățile.

Atunci când mă gândesc la un joc din 1993, îmi imaginez o variantă pe 16 biți de Super Mario, Megaman X, sau Mortal Kombat II. Pur și simplu este greu de imaginat cum id Software a realizat tranziția de la Dangerous Dave și Commander Keen (o clonă de Mario pentru PC) la Wolfenstein 3D și DOOM. Am jucat zeci de FPS-uri mai recente care nu au reușit nici pe departe să mă captiveze și să îmi ofere același sentiment de putere și control.