REVIEW: DOOM (1993) – E1, Knee-Deep in the Dead

DOOM 1993 vs 2016

Voi porni de la următoarea ipoteză: DOOM 2016 este un joc excelent, sunt sigur că varianta 2019 „Eternal” se va ridica la nivelul așteptărilor, dar absolut nimic nu se poate cumpara cu varianta pixelată din 1993. Până și lipsa verticalității în țintire sau gloanțele care ajung până la capătul celălalt al ecranului au un farmec aparte. Iar momentele când vezi un soldat posedat cum trage din greșeală într-un demon aliat pentru a fi ucis cu brutalitate câteva momente mai târziu (fenomen cunoscut în comunitate ca infighting) sunt absolut magice și pot deveni elemente tactice mai târziu când dificultatea crește.

Doomguy este o fantezie masculină absolută: un individ care are capacitatea de a se bate cu toate forțele necuratului într-un mod eroic și brutal, aleargă mai repede decât Usain Bolt și poate suporta mai multe proiectile decât Rambo, iar într-un final reușește să pună la pământ întreg Iadul. Dacă Dante Aligheri ar fi trăit să joace DOOM măcar o dată, cu siguranță ar fi fost marcat de ideea post-renascentistă de triumf asupra a tot ceea ce-ți iese în cale.

Sunt oare singurul care preferă originalul?

În aceeași măsură, este greu să vorbești despre un joc din 1993 spunând ceva nou – mai ales când titlul se întâmplă să se numere printre cele mai bune din toate timpurile. Însă ceea ce consider este că Romero, Carmack (John și Adrian, care cumva nu sunt rude), Tom Hall și ceilalți au făcut alchimie cu DOOM și ulterior au uitat rețeta.

„Knee-Deep in the Dead” este primul contact și prima impresie despre DOOM. Dacă ar fi eșuat, atunci probabilitatea ca alte niveluri și aventuri să fie jucate ar fi scăzut exponențial. Dar suspansul, tensiunea, adrenalina și competiția cu tine însuți de a găsi noi elemente tactice sau secrete de pe hartă sunt ingredientele unui joc fără vârstă. Cu excepția celei de-a patra hărți, la care a lucrat și Tom Hall, John Romero s-a ocupat de toate detaliile de design care au transformat DOOM într-un fenomen mondial. Până și muzica, o compilație de riff-uri de heavy metal cântate la sintetizatoare, se zvonește că ar fi de fapt playlist-ul pe care Romero îl asculta atunci când lucra la joc.

Din momentul când împuști primii inamici, descoperi pentru prima dată că poți ieși din bază și până când îi măcelărești pe cei doi Barons of Hell, acest episod de introducere este o capodoperă care trebuie jucată și rejucată de fiecare gamer în viață. Nu oferă doar un context în istoria genului FPS, ci completează și cunoștințele de estetică și design ale jucătorului – iar aparenta simplitate contribuie la o mai bună înțelegere a fenomenelor care se produc.

Bătălia de la finalul primului episod și coborârea în Infern sunt experiențe de neuitat pentru copiii anilor ’90 care probabil aveau doar varianta shareware.

Dacă joci DOOM pentru prima dată, vei fi fascinat de puterea pe care o ai ca protagonist. Dacă îl încerci din nou după ceva vreme, vei aprecia multitudinea de secrete ascunse în fiecare nivel. Și dacă ajungi să cunoști fiecare pixel de pe hartă, tot vei dobândi un respect deosebit pentru atmosferă și dinamică – momentele de liniște sunt rapid întrerupte de o invazie demonică din camera alăturată, iar măcelurile sunt succedate de explorare și rezolvare de puzzle-uri. Rețeta este imbatabilă, iar distracția este garantată. Câte shootere moderne se pot lăuda cu aceleași calități?

Leave a Reply