După două ore intense și frustrante de joc, am reușit să ajung la confruntarea finală și credeam că voi avea o satisfacție deosebită că am exorcizat demonul perseverenței absurde care mă poseda. Am descoperit însă o doză suplimentară de sadism din partea programatorilor de la Capcom: după ce învingi cele două forme ale gigantului care lansează lasere și încearcă să-ți facă zile fripte cu al său penis înflăcărat (nu glumesc, chiar așa arată!), prințesa pe care se presupune că urmează să o salvezi (numită generic Prin Prin) te atenționează că este periculos să avansezi către confruntarea cu demonul final și îți cere să te întorci pentru a găsi o brățară magică pe care a lăsat-o în urmă și care deține puterea de a-l învinge pe bosul suprem.

Mesajul se traduce prin obligația de a lua jocul de la început, în situația în care nivelul de dificultate a crescut automat, doar pentru a căuta o singură armă care are effect pe distanțe exagerat de scurte și nici măcar nu este mai eficientă în lupta cu inamicii obișnuiți! Pe scurt, la fel ca în Ghosts ‘n Goblins (unde se sugera faptul că primul parcurs a fost doar un vis și adevăratele evenimente se produc abia a doua oară), Capcom găsește o scuză stupidă pentru a prelungi durata efectivă a jocului și pentru a te tortura cu aceleași niveluri, dar șanse mai mici de a le termina.

Pentru mine a fost punctul de maximă frustrare când am abandonat jocul și am decis că voi reveni asupra lui după câteva zile, când voi avea ceva mai multă răbdare. Din fericire, SNES Classic Mini are o funcție de salvare și am profitat de ea pentru a-mi găsi zenul. Nu este un lux de care ar fi beneficiat jucătorii de acum 27 de ani și chiar am citit pe diverse forumuri povești despre diverși indivizi care își lăsau consolele deschise peste noapte doar pentru a putea parcurge nivelurile următoare.

Cea de-a doua parcurgere a jocului mi s-a părit și mai stresantă, din simplul motiv că majoritatea inamicilor au căpătat abilități suplimentare, în timp ce personajul tău a rămas la fel de nepregătit pentru pericolele pe care le înfruntă cu vitejie. Boșii de final de nivel au devenit mai agresivi, mai longevivi și au dobândit un nou tip de atac, numărul de inamici prezenți pe ecran a crescut proporțional cu scăderile de framerate și singurul element care a scăzut cu adevărat a fost satisfacția mea.

Mi-a venit în minte seria Dark Souls și abordarea pe care o oferă în materie de dificultate. În mod clar, putem cădea de acord asupra faptului că Super Ghouls ‘n Ghosts este un fel de Dark Souls al anilor 1990. Există totuși o diferență majoră: Dark Souls răsplătește răbdarea și perseverența de a învăța anumite situații și contexte, în timp ce titlul retro al celor de la Capcom pedepsește atât graba, cât și abordările calculate. Dacă te avânți în necunoscut și ai prea mare încredere în armele tale, atunci vei fi înfrânt în câteva secunde. Dacă vrei să fii precaut și să eviți surprizele, atunci vei avea de a face cu un număr crescut de inamici, platformele se vor surpa sub picioarele tale, sau pur și simplu vei înfrunta apariții neașteptate.

În același timp, mă simt nevoit să reiterez două aspecte aflate într-un raport ciudat de corelație: am jucat Super Ghouls ‘n Ghosts la cel mai ușor nivel de dificultate și, în urma finalizării primei faze, am fost direcționat către acela imediat următor din punct de vedere ierarhic, iar numărul total de apăsări al butonului ”Reset” pentru derularea unei porțiuni de joc unde am murit se ridică la aproximativ 500.

Chiar și în situația în care știam că am o plasă de rezervă și pot explora și experimenta cu elementele din joc fără griji, experiența mi s-a părut la fel de frustrantă și stresantă.

Cele aproximativ 7 ore pe care le-am petrecut în compania Super Ghouls ‘n Ghosts nu au fost deloc plăcute și nu mi-au adus vreo satisfacție deosebită. Mai mult, simțeam că momentele ieftine când inamicii afișau o gamă prea largă de abilități pentru limitele protagonistului scoteau din mine o versiune românească de AVGN, cu tot arsenalul de limbaj colorat.

Uneori mă întrebam dacă tot efortul merită și dacă nu cumva ar trebui să joc ceva mai bun și mai productiv.  De fapt, pot să mă gândesc la 10 alte activități care mi-ar fi oferit satisfacții mai mari decât finalizarea Super Ghouls ‘n Ghosts, dar masochistul din mine a vrut să încheie și acest capitol. A fost o muncă sisifică în timpul căreia am trișat pentru ca bolovanul să nu alunece niciodată la vale pe o distanță mai mare de 1 centimetru, dar care m-a făcut să mă chinui enorm pentru fiecare mică izbândă. Cu alte cuvinte, nu consider că efortul este proporțional cu satisfacția și experiența Super Ghouls ‘n Ghosts este făcută special să te dezamăgească și să îți reamintească despre nedreptățile vieții.