Cam astea sunt acțiunile pe care le poți întreprinde în This War Of Mine, poveștile pe care le întâlnești și gândurile care-ți trec prin cap. Câțiva oameni normali din toate punctele de vedere încearcă să supraviețuiască pe timp de război, în mijlocul unui oraș defect, muribund, plin de ruine. Neajutorați, înfometați, răniți. Lângă The Graveyard și Papers, Please; TWOM este unul din acele titluri pe care îmi doresc să nu le înțelegeți pe deplin, pentru că dacă faceți parte din această categorie înseamnă că aveți multe zile negre în suflet, de care poate nu vreți să vă aduceți aminte.

Mai degrabă le recomand acelora dintre voi care nu s-au lovit de problemele prezentate, dar cărora le pasă suficient. Mai știi, poate o să vă pregătească pentru viitor și o să vă facă să vă înțelegeți sentimentele mai bine. Vă avertizez însă, chiar dacă nu ați trecut prin greutățile descrise, TWOM apasă greu pe suflet. Producătorii au declarat că deși 96% din cei care au cumpărat jocul l-au recomandat mai departe, doar 11% l-au și terminat. O reușită incredibilă, dacă mă întrebați pe mine, pentru că arată că majoritatea covârșitoare a celor care l-au jucat au empatizat cu personajele și situațiile prezentate și au preferat să închidă jocul înainte de a-l termina, neputând să mai continue să privească. Când vă povesteam despre felul în care prietenii devin nesiguri pe ei, mai absenți, mai obosiți cu cât mănâncă mai puțin, nu cream literatură. Animațiile jocului sunt atât de bine făcute, atât de reale, încât vă aruncă acolo, iar dacă cunoașteți aceste simptome o să vă vină greu… foarte greu să-l duceți la bun (sau rău) sfârșit. De fiecare dată când cineva din echipă a murit, cauzele mi-au părut atât de dure, de brutale în normalitatea lor, de incorecte, încât mereu am ales să reiau jocul (de obicei a doua zi) și nu să-l continui. Nu exista load aici.

TWOM m-a mai făcut să realizez și că celelalte jocuri m-au învățat prost. Când am descoperit vila cu cei doi bătrânei, mi-am spus că nu-i nimic, iau ce am nevoie când nu mă văd. Suficient pentru a avea o minte liniștită în alte titluri. Faptic, jocul nu m-a pedepsit în niciun fel în urma acțiunii săvârșite, deși sincer vă spun că nu m-a ținut inima să mă întorc după câteva zile să văd dacă bătrâneii mai erau încă în viață. Psihologic însă… isprava a lovit tot grupul (unii dintre ei erau chiar în pragul depresiei). Eroii au început să-și pună întrebări despre ce au devenit și dacă asta este calea de urmat. Le fel și cu nenorocitul ăla din biserică. Nu a venit nimeni să mă caute pentru a se răzbuna, nu am modificat în niciun fel rezultatul războiului sau ceva de genul. Dar Pavle (mă disociez aici un pic de el) a trebuit să trăiască cu acea crimă pe conștiință. Chiar dacă grupul din care făcea parte a încercat să-l îmbărbăteze și să-l facă să înțeleagă că orașului îi e mai bine fără astfel de oameni, lui, personal, nu i-a fost tocmai bine și a spiralat, atât de realist (mai mult pentru că l-am folosit constant numai pe el ca și iscoadă, deci e și vina mea) către nenorocire… TWOM, este printre singurele jocuri în care poți fi mândru că nu l-ai putut duce la capăt…

Eu consider că nu poți crea un review complet fără a termina jocul (sau măcar fără a încerca să termini, dacă titlul este foarte prost sau plictisitor) așa că i-am dat înainte și, incredibil, sub experiențele groaznice și contrar primelor impresii (jocul pare făcut în flash și se joacă numai cu mausul), TWOM s-a dovedit a fi un survival excelent. Un joc adevărat și nu doar un experiment artistic. Producătorii au avut grijă să varieze și să randomizeze suficient de mult condițiile de start astfel încât să nu te plictisești nici după a douăzecea trecere. Update-ul 1.2 îl face chiar mai bun din acest punct de vedere. Ce păreau la început simple planșe 2D au devenit, odată cu înțelegerea și găsirea detaliilor minuțios create, opere de artă – nu uitați să dați scroll pentru zoom. Am descoperit că dezvoltatorii și-au jucat creația cu mândrie și seriozitate și că bug-urile sunt ca și inexistente, în timp ce gameplay-ul pe timp de noapte aduce foarte mult cu Mark of the Ninja, doar unul din cele mai bune titluri stealth ale anilor trecuți.

E ușor de intuit că respectul meu pentru cei care au produs acest joc este undeva foarte sus. După ce au declarat însă că nu sunt supărați pe cei care le piratează titlul, cotele au atins niveluri nebănuite. Dezvoltatorii știu ce înseamnă viața, știu că de multe ori nu sunt bani pentru așa ceva, dar îi roagă pe toți cei care l-au jucat în ilegalitate să-l recomande mai departe, poate prietenii prietenilor îl vor cumpăra. Au aruncat până și 10 chei de Steam pe Pirate Bay, lângă ce au avut de spus. Mă bucur că și-au recuperat costurile de producție în doar 3 zile, dar și că jocul a rămas în primele 10 cele mai bine vândute (pe Steam) timp de aproape o lună de zile. Mă mai bucur și pentru că majoritatea dintre noi suntem pregătiți pentru o astfel de experiență și că am primit-o cu brațele deschise.