Toate bune și frumoase până în momentul când monștrii încep să se târască încetișor spre tine, ca nu care cumva să te deranjeze prea tare de la admirarea peisajului. Lăsând exagerarea deoparte, modul prin care AI-ul se luptă cu tine este foarte simplist, alegând de multe ori să se confrunte cu o bucată de teren care îi stă în cale în loc să o ocolească ca să încerce să te atace.

Poate că provocarea mi s-ar fi părut mai mare dacă eram obligat să atac mereu din apropiere, dar ciocanul poate fi aruncat ca un bumerang – deci face ravagii și mai și știe să se întoarcă înapoi. Am abuzat de această mecanică pe parcursul jocului, încercând să trec de luptele repetitive cât mai repede posibil.

Poate că nu ar fi contat atât de mult creaturile pe care le întâlnești în mod uzual pe hartă, dacă ar fi existat lupte cu boși epice și satisfăcătoare. Am descoperit că unii sunt mai mari, alții mai vrăjitori sau mai fantomatici, dar nu dispun de abilități care să-mi pună probleme. Din primele
momente ale bătăliei, boșii deveneau ușor de anticipat… nu îmi dau seama dacă asta a fost intenția sau nu, dar luptele s-au simțit lipsite de importanță.

Rolul lor a fost mai degrabă de a oferi un suport narativ care totuși intră în contradicție cu dificultatea scăzută. Aș fi preferat să văd aceste lupte ca pe
o parte a jocului în care trebuie să îmi folosesc cu grijă abilitățile pentru a reuși să trec mai departe, învățând și devenind mai bun pentru a face față noilor provocări. Ceea ce am întâlnit a fost un alt tip de carne de tun – ceva mai voluminoasă și doar puțin diferită față de restul creaturilor.