Te-am văzut, mi-ai plăcut

Cu un teren de joacă vast și variat, doldora de opțiuni tactice atât pe orizontală, cât și pe verticală, astfel încât să împace orice gen de jucător – inclusiv cheater-ul ăla prost care stă tot meciul închis într-o cameră întunecată, întins pe burtă, cu două mine antipersonal și gura pușcociului îndreptate spre ușă -, Warzone m-a prins imediat. Bineînțeles, a ajutat și faptul că aveam deja o gașcă de prieteni cu care să îl butonez până la epuizare.

Încă din beta, Warzone mustea de potențial. Mecanicile care au făcut din noul Modern Warfare primul Call of Duty cu adevărat next-gen, sunt prezente și în Warzone, iar aici mă refer mai ales la animațiile superbe ale armelor, în toate ipostazele lor, precum și modul natural în care operatorul controlat de jucător se deplasează și escaladează pe hartă. Drept urmare, nu i-a fost deloc greu să urce imediat în topul preferințelor fanilor genului battle royale.

Singur, în doi, trei sau chiar patru, aproape că nu există meciuri trase la indigo, iar fiecare dintre ele vine cu situații unice, în funcție de felul în care joacă echipele adverse și modul în care se micșorează terenul de joacă, până la cercul final. Singura excepție este modul Solo, care se poate transforma oricând într-o experiență horror, căci nu de puține ori m-am trezit luat prin surprindere de adversari care au obiceiul să îți sară în spate dintr-un colț întunecat, exact atunci când crezi că ești în siguranță. Pe nesimțite, și neapărat cu un pușcoci cu proiectile incendiare, ca să fie sigur că ți-a dat imediat stingerea. Altfel, dacă muști din țărână la o oarecare distanță față de el, iar prietenii tăi (dacă modul de joc ales este Duos, Trios sau Quads) nu sunt lângă tine ca să te ridice, ai propriul kit de resuscitare, care mai nou poate fi găsit pe toate drumurile. Dacă ai noroc, îl poți găsi în prima ladă cu provizii pe care ai deschis-o după ce ai aterizat pe hartă.

O a doua șansă (de multe ori, ultima) de a te întoarce înapoi în meci este reprezentată de așa-zisul Gulag, dar numai după prima eliminare. În esență, Gulagul este o mică arenă în care sunt adunați la un loc jucători ce au fost eliminați fie de plumbii sau jucăriile explozive ale adversarilor, fie au uitat să deschidă la timp parașuta când s-au azvârlit inconștienți de pe un bloc. Odată intrat în gulag, jocul îți alege adversarul și arsenalul, deznodământul duelurilor depinzând strict de norocul și/sau priceperea celor doi jucători puși față în față.

Însă poate exista și o a treia șansă, cu condiția să mai ai unul sau mai mulți coechipieri în viață, iar aceștia să dispună de suficient de mulți bani ca să îți cumpere întoarcerea, de la unul dintre „magazinele de jucării” presărate pe hartă.

Dacă prin prisma șanselor multiple de a te întoarce în luptă, Warzone poate fi considerat prea îngăduitor cu războinicii săi, asta rămâne să decidă fiecare jucător în parte. O problemă mai mare apare atunci când un cheater trișează (lol) astfel din nou moartea, se întoarce și nu numai că își găsește răzbunarea (la naiba, îți vede și numele, nu doar unde ești pe hartă!), dar câștigă și meciul…

Per total, cu tot cu bug-urile și glitch-urile de rigoare, inerente unei versiuni beta, și care dispăreau după un update doar ca să facă loc altora, jocul tot distractiv a rămas, timp de luni bune. Tot cu bug-uri, glitch-uri și exploit-uri a rămas și după ce a ieșit din beta, dar am rămas în același scenariu. Victorii satisfăcătoare, acțiune cât cuprinde, hohote de râs, înfrângeri amare, Warzone mi-a oferit de toate, atât solo, cât și în compania prietenilor cu care încă mai cutreieram până mai ieri o hartă pe care am ajuns să o cunosc pe îndelete, atât la sol, cât și din aer. De ce până mai ieri, și nu în continuare? Pentru că update-urile de sezon (și au fost deja șase!) au schimbat/îmbunătățit prea puțin terenul de joacă, ca să îl mențină la fel de atrăgător ca odinioară. Prin comparație, Blackout a avut parte de update-uri de sezon care îmbrăcau harta în straiele anotimpului în care tocmai intram. Ocazional, în playlist intra o versiune învăluită în ceață, la ceas de seară, iar zgomotele lugubre făceau atmosfera mai interesantă. Apoi, la un moment dat, barajul a fost spart, iar întreaga hartă a fost inundată. Păi cum să-ți lași prietenii singuri în barcă?

Warzone a avut parte de un singur event notabil până acum, de Halloween, când ziua a devenit noapte, iar moartea nu te scotea definitiv din joc, ci te transforma în zombie, cu șansa de a reveni pe hartă sub forma operatorului preferat doar după ce adunai două fiole de la doi adversari decedați. Destul de distractiv, pentru o minune care nu a durat decât două săptămâni.