Grand Theft Auto: Seria Copilăriei (Și Nu Numai)

Dacă pe primele jocuri am reușit cumva să le termin, cu GTA III situația a fost puțin mai dificilă. Încă nu aveam PC bun acasă, așa că mergeam acasă la prieteni sau plăteam ore de joc „la sală” pentru a afla mai multe despre povestea lui Claude. Aveam în oraș specimene care aveau satisfacția de a-ți șterge salvările când plecai… ceea ce m-a determinat să ascund fișierele care conțin salvări prin foldere de sistem și alte locuri unde știam că nu va mai căuta nimeni.

Uneori aveam back-up la salvări pe absolut fiecare PC din acea sală. Într-un final am reușit să termin jocul, iar satisfacția a fost incredibilă. Erau acele timpuri când intrai într-un internet cafe din postura de persoană antisocială, iar apoi plecai spre casă cu o grămadă de prieteni. Chiar dacă le mai dădeai bani, le mai cumpărai minute de joacă, te mai implicai în vreo ceartă sau se întâmpla să te mai fraierească cineva, important era să nu pici de prost. Iar în tot acest proces, chiar îți găseai o viață socială ajungând să cunoști mulți oameni care îți deveneau prieteni.

În ziua de azi cumperi totul virtual, te joci la tine acasă și când ieși (dacă mai ieși), nu te știi cu nimeni. Ești doar un avatar și un nume de user uitat pe un server. E foarte trist că generațiile de tineri de acum și din viitor nu vor trăi aceleași senzații.

Ce-i drept, am mai fost la săli – și într-o perioadă ceva mai târzie am descoperit un lanț numit StarNet. Chiar sunt curios dacă autoritățile au observat că XBOX-urile oferite spre închiriere cu ora erau modate cu chip și rulau jocuri piratate.

Leave a Reply