Că pomeneam de cringe, nu am cum să îmi scot din cap cel mai neinspirat moment din joc, aka “ține apăsat butonul 2 al mausului pentru de-escaladare“. Într-una dintre misiuni, imediat după ce doi mexicani buni sar marele gard ce desparte Mexic de SUA, aceștia sunt întâmpinați de o mulțime de gospodari americani treziți cu noaptea în cap, care vor să afle cine li se plimbă noaptea prin case.

Metoda prin care ești îndemnat să-i liniștești pe cei vădit neînarmați, este să îndrepți pur și simplu arma spre ei, demonstrându-le cum ai putea să le mai faci câte o gaură, în cazul în care nu își văd de paturile lor. Noroc că ai un partener care nu numai că știe să vorbească, dar o face și într-o americănească perfectă. Să fim înțeleși.

Apoi, ești pus în situația de a rade unui sătuc mexican de pe fața pământului, de la adăpostul unei fortărețe zburătoare AC130. Classic CoD. Au scăpat de găuri și s-au pricopsit cu cratere. Biserica este singura care trebuie să iasă nevătămată din “confruntare“. În caz contrar, ești obligat să încarci cel mai recent checkpoint. De ce insistă Infinity Ward să includă în fiecare joc o astfel de misiune?

Speranța nu moare. Se transformă.

Luată ca un întreg, campania din Modern Warfare (2019) a fost un pachet bunicel. Fără a excela, ea m-a răsplătit cu câteva misiuni inedite, bine realizate, deși niciuna dintre ele nu s-a ridicat la înălțimea superbitatății All Gilled Up din Modern Warfare-ul original (CoD4) -poate cea mai imersivă și intensă misiune din istoria seriei până în zilele noastre. Ei bine, după îndelungi încercări de a produce un echivalent de același calibru, MW2 reușește să îl ofere, acesta însumând, cu mici excepții, cam tot ceea ce ți-ai dori de la un joc Call of Duty pe de-a-ntregul, nu doar timp de o jumătate de oră.

În misiunea Recon by Fire, acțiunea abundă în momente intense de furișat în iarba înaltă, ferit de ochii și gleznele inamicilor care nu te bagă în seamă decât dacă ridici capul, eliminări de la sute de metri distanță, ajutat de pușca cu lunetă din dotare și indicațiile camaradului, și schimburi de focuri furibunde de la mică distanță în tabăra adversarului. Pentru și mai multă imersivitate, era bine dacă lipseau inamicii îmbrăcați din cap până-n picioare cu șapte rânduri de platoșe

Misiunea Prison Break face, însă, toți banii, dacă le-ai putea cumpăra separat. Aici, Guz îl ghidează pe Ghost prin intermediul unui sistem de supravehere, în timp ce se infiltrează într-o închisoare și își ia adversarii prin surprindere, pe rând și de tot. Execuțiile lui Ghost sunt o artă în sine din punct de vedere al animațiilor, micul capitol fiind unul satisfăcător pentru privitor. Păcat doar că astfel de momente sunt apoi urmate de indelungi măceluri în clasicul stil CoD.

O noutate cel puțin interesantă o reprezintă sistemul de crafting, specific câtorva misiuni, combinat cu elemente de gameplay de tip stealth (ă… furișare). Modul în care cele două se îmbină, însă, lasă puțin de dorit, deznodământul fiind adesea frustrant. Ca să dau un exemplu, într-una dintre misiuni, Soap, care este neînarmat, trebuie să se furișeze cu o valiză în brațe prin înăperile unei clădiri. Valiza conține comenzi pentru devierea unei rachete, iar încăperile sunt patrulate de inamici.

Până să primească instrucțiunile pentru devierea rachetei, Soap este pus în situația să se furișeze de coco-colo, printre birouri și prin wc-uri, evitând patrulele și confecționând tot felul de capcane pentru a-i încetini sau elimina.

Toate bune și frumoase, însă până se descoperi toate ingredientele care alcătuiesc o mină de proximitate, apoi să o mai și confecționezi, te poți trezi cu un glonț în ceafă. În plus, odată dată alarma, îți răsar inamici în față ca de nicăieri, iar mina improvizată nu face altceva decât să îi imobilizeze pe moment. Într-un astfel de moment, mi s-a părut logic să le poți suci gâtlejurile (l-am văzut pe Ghost cum face!). Mi s-a părut. Înapoi la ultimul checkpoint, Gabriel!