Tot din categoria lucrurilor noi neconcretizate până la capăt și pe care s-a făcut mult tam-tam, fac parte și luptele subacvatice. Sau semi-subacvatice, cum ar veni. De exemplu, într-o confruntare în care ești în apă până la brâu, cu un pistol și câteva grenade la îndemână, față în față cu un inamic împachetat în platoșe de oțel și înarmat cu două rânduri de puști de asalt, o să te trezești că nu poți folosi grenadele. Pentru că nu le poți arunca de sub apă, zice jocul, când de fapt ea îți ajunge doar până la buric. Cineva n-a calculat bine înălțimea apei.

Revenind la cartofi, de remarcat faptul că inamicii se bazează mai mult pe forța brută, și mai puțin pe inteligență, contrar celor promise de producători. Dacă ți se oferă șansa, este de ajuns să îi atragi și să-i aștepți în capul scărilor, de unde îi poți îngrămădi mai ceva ca la abatorul unui amator.

În concluzie, campania din Modern Warfare 2 reprezintă un mic pas în direcția Call of Duty-ului suprem – cel consecvent și imersiv de la cap la coadă, care înglobează în mod armonios misiuni bine gândite și realizate la mare artă, precum Recon by Fire și Prison Break. Chiar și în combinație cu misiuni mai lente, de tip extraction, dacă îți dau ocazia să te minunezi în fața unui decor. Pentru că Modern Warfare 2 arată al naibii de bine, și nu doar pe un sistem PC de vârf, ci și pe o consolă PS5 sau Xbox One X. Ca să dau cel mai bun exemplu, în Amsterdamul din MW2 te poți trezi căscând gura mai ceva ca un turist, într-atât de mult se apropie de fotorealism.

Cred că i-aș da un 7,5 pentru efort. Hai, un 8 meritat cu vârf și îndesat, dacă m-ar interesa doar campania și l-aș putea cumpăra la jumătate din prețul actual. Poate un 8, la general, dacă aș prinde întregul pachet la un preț mai mic, mai corect decât cel actual, dar condiționat de absența unui dezastru pe plan tehnic.

Vechi și noi 2

Dacă în cazul Modern Warfare am dus la bun sfârșit nu doar campania, ba am stors și aproape tot ce era de stors din modurile multiplayer, cu urmașii lui – Call of Duty: Black Ops Cold War și Vanguard, ambele dezvoltate de studiuri diferite -, situația avea să fie alta. Dacă primul mi s-a părut digerabil, pe al doilea nu l-am putut înghiți decât forțat. Și nu pentru că Al Doilea Război Mondial nu ar mai fi fost la modă. În primul rând, nu cred că a cerut nimeni o întoarcere neinspirată a seriei la marea conflagrație. În al doilea rând, campania mi-a insultat inteligența din prima oră de joc, unde m-am și oprit. Adică, n-oi fi eu cine cine știe ce deștept, însă în lupta dintre mine și inteligența artificială a inamicilor din Vanguard, prefer să câștig eu.

La rândul ei, componenta multiplayer s-a dovedit a fi net inferioară celei din Modern Warfare, care m-a obișnuit cu animații fluide și chiar veridice în cazul armelor și a modului în care interacționezi cu ele. Sau ele cu tine.

La fel ca în cazul Black Ops Cold War, Vanguard a devenit locul în care îmbunătățeam arme pentru Warzone și cam atât. Pentru că, în caz că nu ați auzit deja, odată cu lansarea lui Warzone, toate jocurile Call of Duty lansate ulterior au fost gândite ca niște apendice pentru cel mai profital BR creat vreodată. Iar dacă până atunci aveam dubii, includerea armelor specifice câmpului de luptă de la 1940 pe terenul de joacă modern din Warzone, unde s-au dovedit a fi nu doar competitive din start, ba chiar nu mai puteai face față cu un alt arsenal, a adus confirmarea.