Pentru cei care nu sunt familiarizați cu stilul de gameplay al jocurilor produse de către echipa lui Miyazaki, Bloodborne poate fi destul de dur la început. Faptul că personajul tău va fi omorât de nenumărate ori este un proces în sine, menit să transforme greșeala într-o etapă esențială a procesului de învățare. Cu timpul mi-am dat seama că fiecare moarte nu era neapărat un eșec, cât o confirmare pentru mine că trebuie să schimb strategia. 

Există nenumărate ocazii în care perseverența și atenția la detalii sunt răsplătite. Descoperirea de scurtături îți reduce considerabil timpul de traversare al unei zone și scapi de eventuale ocazii de a muri din cauza unor localnici supărați sau a unor apariții care mai de care mai stranii (așa ajungi să nu subestimezi nici măcar banalii viermi din Forbidden Woods sau Cainhurst). Plus că ai acea senzație de fascinație, când descoperi constant noi scurtături și realizezi că zona pe care tocmai ai parcurs-o se leagă armonios cu celelalte.

Bloodborne este un action RPG care are câteva caracteristici în comun cu Dark Souls, dar care se depărtează de la rețetă prin faptul că te forțează să adopți un stil de luptă ofensiv. De altfel, contextul narativ este făcut în așa manieră încât să nu poți face față bestiilor cu atacuri foarte puternice. Așa că singura ta șansă este să răzbești prin dexteritatea mișcărilor, folosind arme cât mai ușoare și exploatând slăbiciunile inamicilor.

Sigur, dacă îți construiești personajul pe Strength, spre exemplu, nu ești dezavantajat cât timp se potrivește modului tău de abordare. Trebuie să ții cont că acele creaturi pe care le vei înfrunta sunt rapide, iar un atac mai puternic, dar lent, te poate costa viața. Dar hei, ce mai contează o moarte în plus la câteva zeci acumulate?