Eu am folosit în repetate rânduri acronimul MMO, în ciuda insistenţei producătorului asupra noţiunii de „shared-world shooter”, cumva mai potrivită. Ce-i drept, nici nu am întâlnit vreo situaţie comună lumilor masive din WildStar sau World of Warcraft, interacţiunea dintre jucători fiind stabilită de un algoritm foarte intuitiv în ale matchmaking-ului randomizat. Experienţele rezultate ar fi dinamice şi memorabile dacă nu s-ar împiedica de campania cooperativă şubredă şi povestea slabă. Nu este prima dată când Homo Sapiens se refugiază într-un bastion şi luptă împotriva extratereştrilor + Întuneric, singura adiţie cât de cât interesantă fiind prezenţa misteriosului The Traveler, un corp celest sferic, fără de care omenirea nu şi-ar fi atins apogeul din Golden Age ori salvarea de la distrugerea totală din evenimentul Collapse.

Gardienii, altfel spus jucătorii, formează ultima linie de fundaşi în calea ameninţărilor din Sistemul Solar. Destiny include patru rase, răspândite pe planete diferite şi aflate într-o stare perpetuă de conflict: The Fallen, o rasă insectoidă de căutători în gunoaie, The Hive, The Vex şi Cabal, cei din urmă reprezentând un soi de imperiu fascist militar-industrial. Toate bune şi frumoase până când campania online devine monotonă, în ciuda diferenţelor simpatice între fiecare neam de lighioane cosmice – captivante până la momentul reciclării zonelor şi obiectivelor.

Totuşi, banalitatea nu îşi face simţită prezenţa în designul claselor, personajelor şi armelor – puncte cheie bifate cu încredere de Bungie. Aduceam aminte de Borderlands şi Halo în introducere, fiindcă cele două francize şi-au păsat câteva mecanici elementare către Destiny: sistemul pseudo-RPG concentrat pe loot şi dezvoltarea eroului, împreună cu estetica superbă şi accentul pus pe modul multiplayer. Dar chiar şi aşa, aş prefera întotdeauna sursele originale. Ceva refuză să capete coerenţa dorită în Destiny, ceva greu de arătat cu degetul. Peşterile pline cu bunătăţi satisfac pofta de arme cu aspect a la Nerf şi efecte sclipicioase, combat-ul are cadenţa, instanţele alături de alţi jucători generează momente intense, însă nimic nu pare nemaivăzut – veşnica goana după resurse, experienţă şi upgrade-uri. Aş putea jura că m-a cuprins un deja-vu…