REVIEW: Devil May Cry 5
Kabuki!
Da, povestea, să nu uităm de poveste! La 5 ani după evenimentele din Devil May Cry 4, Nero este un vânător de satane cu SRL înregistrat pe nume și parteneri de nădejde.
Băiatul are propria afacere și se descurcă binișor, fiindcă se vede că nu și-a luat microbuz în leasing, iar pe asistenta bunaciune născută în bayou nu o plătește cu gume Turbo, deși Nico pare genul care ar face orice doar de dragul adrenalinei.
Ei bine, Devil May Cry 5 tratează campania în segmente amestecate cronologic și introduce mereu elemente dinamice în story.
Uneori, ai senzația că revizitezi același eveniment de 2-3 ori, dar realizezi că jocul te pregătește pentru confruntarea finală cu Urizen, un mega-demon care suge sângele muritorilor cu ajutorul unui copac metastazat din senin prin tot orașul. Știu, e greu de explicat…
Urizen este piesa centrală – sau cel puțin, așa te lasă DmC 5 să crezi inițial – din toată această poveste întortocheată, deși îți dai seama repejor că V, al treilea muschetar, este de fapt vedeta cu vendetă personală.
Mișto tare acest V, o combinație între Kylo Ren, Criss Angel și un Manson mai tânăr. Ar fi păcat să vă dau prea multe indicii legate de el, însă este bine de știut că vei juca destul de multe niveluri în sandalele lui și vei rămâne stupefiat de adâncimea sistemului de combat bazat pe demonii Shadow și Griffin.
Asta pentru că V nu atacă direct, cu cele 300 și ceva de triliarde de combo-uri din arsenalul lui Dante ori Nero, ci cu un corb demonic pentru lovituri la distanță și o panteră satanică cu rol melee.
Al treilea demon invocat de V este o gorilă elementală care intră în scenă cu un diving double axe handle împrumutat din wrestling, apoi acționează de capul ei și absoarbe damage cum absorb eu băutura ieftină. Fuck yeah!
Personajele și demonii sunt ceva nemaivăzut. De fapt, este o formulă tipic japoneză, voit exagerată, de parcă au muls imaginație lichefiată după o petrecere cu droguri grele. Indiferent ce temă alegi, totul pare overclocked.
Armele, de exemplu, includ o motocicletă posedată, capabilă să fie mânuită pe post de sabie. Sparda pare pistol cu apă pe lângă o Hayabusa în dual-wield.
Apoi ai lanțuri, lansatoare de rachete și glorioasele proteze făurite de Nico pentru Nero, care își pierde brațul în luptă (cam ca Sekiro, Doamne cât de epic poate să fie Sekiro!).
Ar mai fi combinațiile lui V, abilitățile speciale și microbuzul aflat mereu la un apel distanță. Băi, pe scurt, Devil May Cry 5 este o bonanza porno!
6 Comentarii
Stoi Sebastian
Putem sa găsim totuși un motiv pentru care nu merita punctaj maxim. Și anume faptul ca e prea fucking scurt. As mai fi petrecut cu drag încă vreo 20 de ore cu personajele astea.
Anyway, great review!
KiMO
Multumim, fratiwhere. Dar asa l-a scris si Aidan mai repede :))
Aidan
Go for Sekiro! E foarte bun si te tine in priza 😉
Catalin
Sekiro, mon amour
Aidan
E frumos Sekiro ca un inger, dar e greu ca dracu’. Ma fascineaza cat de calculat ma obliga sa fiu, pas cu pas. In acelasi timp, asta e tot farmecul 😀
Catalin
Exact. Si faptul ca se bazeaza doar pe gameplay si nu pe zeci de tipuri de arme, armuri si upgrade-uri (si stats – sa ma decid daca sa merg pe strength sau dex e ca si cum ajung la rand la kfc si zic ”vreau ăăăă…ăăăăăă” si dupa zic o prostie si regret imediat) face jocul asta mierea de pe paine. Si faptul ca pot sa sar o distanta de 0.5 m fara sa ma cac pe mine de frica daca chiar sare sau nu. Orice inamic poate fi stapanit daca esti ultra concentrat si calm. In afara de ninja mov de pe deal. Sa-l ia dracu’.
Pe subiect: DMC m-a convins odata cu DMC 4, primul pe care l-am jucat (era demo de la LEVEL, dupa care am rugat un verisor sa il pirateze pentru mine). Dar mai trebuie sa joc cele de dinainte.